" Eram un ticălos egoist. Dacă aş fi fost un om mai bun, m-aş fi ţinut cât mai departe de Eva Cross încă din clipa când am întâlnit-o.
În schimb, eu o luasem de soţie. Şi mai şi răspândisem ştirea despre căsătoria noastră în toate mijloacele de comunicare existente, în loc să păstrez totul secret, cunoscut doar de o mână de oameni. Ba mai rău încă, din moment ce nu voiam cu nici un chip s-o pierd, trebuia să găsesc o cale să mă revanşez pentru că eram într-atât de distrus, încât nici măcar nu puteam să dorm în aceeaşi cameră cu ea."
Dacă credeai că autoarea nu mai avea cu ce să te surprindă la acest al patrulea volum, cartea de faţă te va contrazice cu siguranţă. Redarea poveştii se va face acum din două perspective în paralel, cititorul fiind poftit să pătrundă şi în mintea frământată şi întunecată a lui Gideon Cross, parcurgând întreaga situaţie cu ajutorul trăirilor acestuia. Deja familiarizaţi cu modul Evei de a simţi şi de a transmite emoţii, Gideon ni se va părea relativ rigid, criptic chiar şi în propriile trăiri, lucru pe care ni-l explicăm prin efortul autoarei de a "citi" mintea unui bărbat. Reuşita ei pare pe alocuri forţată, dar asta nu diluează cu nimic farmecul subiectului.
"Sârguinţă şi disciplină. Curăţenie şi rugăciune. Agilitate şi mişcare. Agilitate şi sârguinţă. Arn urma aceste instrucţiuni cu aceeaşi uşurinţă cu care asculta cerinţele de a-şi iubi şi respecta toţi fraţii, cele mai importante două reguli din mănăstire, şi a spune întotdeauna adevărul, a treia dintre cele mai importante reguli. Le urma şi pe celelalte, deşi erau mai puţin importante şi uneori chiar greu de înţeles, precum acelea despre orele de culcare şi comportamentul la masă.
Dar nu-i venea greu să urmeze toate aceste porunci divine. Dimpotrivă, era o plăcere. Uneori se întreba cum ar fi fost să fii copil dincolo, în lumea lipsită de sfinţenie."
"Îl dorise încă din noaptea castă pe care o petrecuseră împreună într-o livadă, când ea avea şaptesprezece ani, dar, când se trezise în dimineaţa următoare, el dispăruse. Învăluit în aburii produşi de o beţie combinată cu droguri, el uitase de ea. Trecuseră şase ani până când se revăzuseră şi, atunci, el nu-şi mai amintea de ea. (...) Gabriel era un bărbat atrăgător, dar rece, ca o stea din depărtări. Nu-i venise a crede atunci că avea să devină iubita lui. Nu crezuse că e cu putinţă ca profesorul temperamental şi arogant să-i împărtăşească sentimentele."
Povestea Juliei şi a lui Gabriel continuă în acest al doilea volum al trilogiei "Infernul lui Gabriel", mai complicată ca niciodată. Diferenţele dintre cei doi nu ajută la calmarea situaţiilor tensionate, iar intervenţia celor din jur este şi mai dezastruoasă. Vei suferi, vei iubi, te vei mânia, toate la intensitate maximă, Sylvain Reynard stăpânind extrem de bine arta transmiterii emoţiilor şi învăluirii cititorului. Întâmplări, pe care nu le poţi anticipa, se succed fermecător de dinamic, dinamism ce se va transmite şi asupra ritmului lecturii. Vei citi pagină după pagină, în dorinţa de a-ţi satisface curiozitatea şi de a desluşi deznodământul.
"Îmi aminteam fereastra circulară. Îmi aminteam statuia sfântului de pe mormântul lui. Şi oamenii care cântau...Ce putea să însemne? m-am întrebat. Demonul acesta este, de fapt, un sfânt? Nu, nu. Un înger rău, căzut în iad. Ce anume? Nu ştiu. Sau poate slujea vreun sfânt, îl venera, aşadar...ce? Dar, fără îndoială, erau amintirile unui muritor. Creatura îşi amintea că avusese un trup omenesc; iar amintirile lui îmi fuseseră lăsate mie, iar eu eram probabil singurul care ar fi putut să le analizeze. (...) În mintea mea s-a născut o idee. De fiecare dată, aminteşte-ţi mai mult. Fii diavolul, cunoaşte-l, şi în cele din urmă, vei afla adevărul despre el. Dacă nici adevărul nu te poate ajuta, atunci ce?"
"- Frances, tu crezi în destin? o întrebă Lucius.
Ea rămase o vreme pe gânduri. Credea sau nu credea în destin?
- Eu cred cu-adevărat în coincidenţe, îi răspunse. Cred că anumite lucruri se întâmplă pe neaşteptate ca să ne atragă atenţia, şi mai cred că astfel de momente ar putea chiar să ne afecteze sau să ne schimbe întreg cursul vieţii. Însă nu cred că suntem neputincioşi în faţa unei sorţi implacabile pe care să n-o putem controla. Altfel n-ar avea rost să vorbim despre voinţa noastră. Nu toţi avem puterea de a decide, de a spune da sau nu, de a face sau nu anumite lucruri, de a o porni într-o direcţie sau alta."
Destin sau nu, vremea nefavorabilă din preajma sărbătorilor de iarnă o vor forţa pe Frances Allard să se adăpostească într-un han alături de Lucius Marshall. Scânteia ce se aprinde între cei doi pare cum nu se poate mai nepotrivită, Frances fiind o simplă profesoară, iar Lucius făcând parte din înalta societate. Cum ne aşteptam, intrigile şi bârfele de salon vor fi prezente şi vor pigmenta frumoasa poveste a două suflete ce vor trebui să facă faţă prejudecăţilor societăţii.
"Dumneavoastră nu vă place nimic! Iată de ce vi se pare totul trist şi urât. Viaţa e frumoasă când ştim s-o iubim; dar, ca să fim fericiţi, trebuie să ieşim din cercul propriului nostru eu. E de ajuns să trăim puţin alături de ceilalţi, să comparăm fericirea noastră cu durerea altuia, durerea noastră cu fericirea altuia, şi să încercăm să cunoaştem, să luptăm, să trăim în strânsă legătură cu natura, să o admirăm când e frumoasă, să i ne împotrivim când e rea, şi să ne simţim mândri că suntem oameni, fericiţi că suntem sănătoşi, mulţumiţi că suntem folositori, nouă şi celorlalţi."
"Dragoste şi speranţă" ne propune o nouă poveste de viaţă din decorul sard. Autoarea va aduce în faţa cititorului atât realitatea orăşelului din Sardinia, cu întâmplările şi oamenii săi pitoreşti, cât şi povestea Gavinei Sulis şi a lui Priamo, viitor preot catolic. Sentimentele lor sunt cum nu se poate mai nepotrivite într-o lume dominată de puternica influenţă a bisericii, iar vinovăţia ce se cuibăreşte în sufletul Gavinei îi va determina acesteia alegerile.
"Nimic nu avea sens. Dezorientarea era completă. Lumea, aşa cum o ştia ea, dispăruse. Era ca şi cum ar fi fost trasă de pe stradă şi aruncată în cel mai adânc abis oceanic. Chiar şi lumina eternă, aruncată de Oraşul Mort, dispăruse. Mingiile de foc fantomă dispăruseră şi ele. Nu existau lumini pe străzi. Nimic."
Lyra Dore, o exploratoare a junglei subterane din Harmony, porneşte un "război" juridic cu familia Sweetwater, deţinătoare a companiei ce încearcă să o îndepărteze de descoperirea ei. Deşi iese falită din înfruntare, iată că împrejurările îl vor aduce pe fermecătorul Cruz Sweetwater în situaţia de a-i solicita ajutorul.
"Comoara de ametist" încheie seria "Vânătoarea de fantome" cu o explozie de acţiune, intrigi, dialoguri savuroase, scene fierbinţi, într-o uimitor de deconectantă lectură. Chiar şi pufoasele personaje, iepuraşii-de-praf, prin reprezentantul Vincent, vor participa activ la întâmplări, spre deliciul cititorului. Ne luăm rămas bun de la planeta Harmony şi de la personajele ce o populează, dar o facem în "stil mare" cu acest roman, parcă mai reuşit decât anterioarele. Nu ne mai rămâne acum decât să ne alocăm timpul necesar pentru a le recitit pe toate, în scopul de a retrăi sentimentele şi emoţiile ce au făcut din această serie una din preferatele noastre.
Constatăm cu stupoare că orice animozitate pare să dispară la apariţia unui pericol. Rivalitatea celor doi fraţi, în loc să fie potenţată de transformarea Elenei, se converteşte într-un fel de alianţă, ca şi concesie făcută rugăminţilor fetei. Cei trei, ajutaţi de prieteni din viaţa umană a Elenei şi de către noi cunoştinţe, se confruntă cu un rău mult mai mare, care ameninţă întregul oraş. În sfârşit Bonnie începe să se obişnuiască cu puterile ei de medium, Matt duce definiţia de "băiat bun" pe alte culmi, iar tainele lui Meredith nu sunt chiar aşa de sumbre pe cât ar părea. Ne va surprinde întruchiparea răului din acest volum şi cred sincer că nici unul dintre noi nu se aştepta la asta, dar e chiar interesantă "găselniţa" autoarei. Asediul asupra orăşelului pare un pic cam prea teatral şi finalul nu m-a convins, dar aştept continuarea cu interes.
" Îmi indică, pătruns de veneraţie aproape, un scaun cu spătar înalt, lângă masă. L-am privit ca în vis. Nimic din ce vedeam nu părea să ţină de realitate. Nu mi-l puteam imagina pe Ambrose în această casă sau în odaia aceasta. Nu era posibil ca el să fi păşit pe aici, cu mersul său familiar, fluierând, vorbind, lăsându-şi bastonul rezemat de scaun, lângă masa aceasta."
În binecunoscutul său stil, Daphne du Maurier, creează în "Verişoara mea Rachel" aceeaşi atmosferă tensionată şi prevestitoare de rău ca şi în alte scrieri ale sale, ţinând cititorul în alertă şi nelăsând nicicum impresia că adevărul este mai evident decât pare. Ambrose Ashley moare în urma unei febre suspecte la scurt timp după casătoria cu misterioasa văduvă Rachel. Philip Ashley se vede nevoit să investigheze suspiciunea că soţia lui Ambrose ar fi avut vreun amestec în această moarte prematură. Venirea lui Rachel la domeniul pe care îl moşteneşte Philip, îi va înfrânge acestuia determinarea şi-i va cădea în mreje exact ca şi vărul său, în ciuda evidentului pericol ce o înconjoara pe Rachel ca un văl dens. Acest joc al incertitudinii, pe care autoarea îl susţine din primele pagini până la final, va face deliciul suprem al lecturii, iar personajele de excepţie vor întregi tabloul unei scrieri de top.
Evident , titlul ne face să ne intrebăm: vârcolaci din nou? Suntem atât de intoxicaţi de legendele şi poveştile cu vampiri şi vârcolaci, incât desfinţâm incă din start o astfel de apariţie editorială. Şi totusi, dacă vei risca să o citeşti nu vei fi dezamăgit. Scrisă la persoana intâi, cartea te prinde incă de la primele pagini. Oricare dintre noi a văzut clipul Shakirei "She Wolfe", va avea ce imagine să suprapună peste fizicul Elenei, eroina din carte. Din toată cartea răzbate puternic dualismul care ne caracterizează pe majoritatea, sfâşierea şi lupta între ceea ce suntem şi ceea ce ne dorim să fim. Până şi picantele scene de dragoste sunt impărţite între fiorul tandreţii şi focul animalic. O reinterpretare magistrală a mitului, o demolare a multor idei preconcepute şi legende şi o poveste captivantă care iţi garantează o seară super.