|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Sandwork-ul expresiv este o adaptare a Tehnicii Lumii şi a terapiei sandplay pentru situaţii în care psihoterapia individuală nu este posibilă. În prezent este aplicată în diferite instituţii publice şi private din Asia, Africa de Sud şi America Latină.(...) Diferenţa majoră faţă de tratamentul psihoterapeutic obişnuit este că adulţii nu sunt psihoterapeuţi, ci profesori, studenţi la psihologie şi pedagogie, asistenţi sociali şi voluntari, care au beneficiat de un scurt instructaj."
Este bine ştiut că, de multe ori, experienţele traumatizante nu-şi pot găsi metode de exprimare potrivite. Acest lucru duce la blocaje şi suferinţe ce trec dincolo de fizic. Poate, cel mai adesea, copiilor le este greu să-şi exprime emoţiile verbal. Asfel, în sandplay, emoţia este transformată într-o formă sau imagine în nisip. Importanţa imaginilor a fost dovedită în studiul traumelor, iar metodele care folosesc imaginaţia au devenit indispensabile în tratarea tulburărilor posttraumatice.
"Prin însăşi natura lor, copiii sunt meniţi să se joace şi să exploreze lumea cu propriile lor forţe, în mod independent de adulţi. Ei au nevoie de libertate pentru a se dezvolta; când sunt lipsiţi de libertate, ei suferă. Imboldul de a se juca fără să fie îngrădiţi este un imbold fundamental, biologic.(...)
Ceea ce facem este să împingem tot mai departe limitele adaptabilităţii copiilor. I-am împins deja pe copii într-un mediu nefiresc, în care aşteptăm de la ei să îşi petreacă perioade din ce în ce mai mari ale zilei sub îndrumarea adulţilor, să stea la masa lor de lucru, să asculte şi să citească despre lucruri care nu îi interesează şi să răspundă la întrebări cu răspunsuri care nu sunt ale lor şi să pună întrebări care nu sunt adevăratele lor întrebări. Nu facem decât să le lăsăm tot mai puţin timp şi libertate să se joace, să exploreze lumea şi să îşi urmeze propriile lor interese."
Ca om de cultură, ca părinte, ca individ ce şi-a petrecut ani buni în sistemul de învăţământ, vei citi această carte ca pe un duş rece, dar unul binevenit. Pentru că este nevoie ca cineva să explice nefericirea tot mai accentuată a copiilor prinşi în sistemul de educaţie obligatorie, dar şi faptul că devenim, pe zi ce trece, o societate mâncată de depresie şi nemulţumire.
"...tu nu eşti chipul tău actual; tu nu eşti oasele şi carnea. Esenţa a ceea ce eşti tu, nu este nici sângele, muşchii, sau orice parte a corpului. (...) De aceea, dacă eşti în căutarea esenţei a cine eşti, dacă vrei să ştii cine este răspunzător de modul în care îţi trăieşti viaţa, trebuie să-ţi examinezi propria minte.(...) ca fiiţe umane obişnuite, noi suntem strâns înfăşuraţi în pături de superstiţie. Dacă putem abandona aceste concepte sufocante, putem accede imediat la o dimensiune incredibil de profundă a realităţii."
"Dezvoltarea sănătoasă şi neîntreruptă a simţurilor, corpului, emoţiilor şi intelectului unui copil constituie temelia identităţii de sine. O identitate de sine puternică face posibil un contact bun cu mediul înconjurător şi cu oamenii din acel mediu.
Copiii descoperă curând că viaţa nu este perfectă, că trăim într-o lume foarte haotică, o lume a contradicţiilor şi a dihotomiei. Mai mult decât atât, părinţii care cresc copii au propriile dificultăţi cu care trebuie să se confrunte. Copiii învaţă să facă faţă şi să compenseze. Mulţi se descurcă destul de bine să trăiască, să crească şi să înveţe."
În zilele noastre, mai mult ca oricând, copiii au nevoie de aliaţi, indiferent dacă aceşti aliaţi sunt reprezentaţi de părinţi, profesori sau terapeuţi. Şi asta pentru că metoda de exprimare a sentimentelor, specifică copiilor, diferă radical de cea a adulţilor.
"Şi eu consider lumea fermecătoare, deşi de abia ştiu cine sunt şi în mod sigur nu ştiu de ce mă aflu aici. Poate doar ca să mă minunez şi să privesc oamenii, să văd că viaţa îşi este propria consolare deşi cred că eşti în stare să vezi lucrul acesta doar dacă socoţi că această lume este cea mai rea dintre toate lumile posibile, deznădăjduită, tristă şi hărăzită declinului, dar tocmai de aceea atât de uimitoare stârnind tandreţe şi fermecătoare, peste măsură de fermecătoare."
Un tânăr la început de drum, Philip, porneşte într-o călătorie menită să-l ajute să găsească certitudini, răspunsuri la marile întrebări ce-l frământă, sau, pur şi simplu să găsească pe cineva. În călătoria sa iniţiatică de autodescoperire, în primul rând, şi de descoperire a lumii, în cele din urmă, va oscila între realitate şi "realitatea de dincolo de realitatea vizibilă", acestea două confundându-se de cele mai multe ori.
"Suntem cu toţii supuşi ispitelor şi frământărilor lăuntrice, şi ne este adesea anevoie a da întâietate celor ale sufletului. În momentele noastre de pace şi de inspiraţie, ajungem să recunoaştem nevoia de a avea un ţel înalt pentru care să trăim. A trăi însă la înălţimea acestuia, a avea tăria de a nu ne abate de la calea cea dreaptă, nu este lesne. (...) Prăpastia dintre ceea ce dorim să fim şi ceea ce suntem devine atât de adâncă încât fie n-o mai băgăm în seamă, fie nu ne mai străduim să micşorăm diferenţa dintre cei care suntem cu adevărat şi ţelul înalt pe care l-am ales."
Multora dintre noi ni se întâmplă adeseori ca, atunci când citim ceva, o anumită frază sau un paragraf, să ne trezească o emoţie aparte. Atunci ne notăm acea idee, pentru a o putea accesa rapid şi altă dată. Acelaşi lucru îl vom întâlni în cartea de faţă. "În căutarea perfecţiunii" este o "privire pe furiş" în însemnările autorului, o culegere de citate, în versuri sau în proză, din scrierile care i-au luminat sufletul şi mintea lui O.P.Ghai.
"Orice băiat e sensibil şi orice băiat suferă. Asta e o idee înspăimântătoare pentru mulţi adulţi, care, în mod conştient sau inconştient, nu vor să recunoască vulnerabilitatea emoţională a unui băiat. (...) Dacă îi învăţăm pe fiii noştri să îşi onoreze şi să-şi aprecieze vieţile emoţionale, dacă le putem preda băieţilor un vocabular emoţional şi îi încurajăm să-l folosească, atunci îşi vor deschide în sfărşit, inimile."
Povestea lui Cain va fi raportată la vieţilie băieţilor din ziua de azi. Prinşi într-o existenţă emoţională sărăcită de aşteptările sociale, îndepărtaţi de propriile sentimente şi insensibili la sentimentele celorlalţi, aceştia sunt condamnaţi să devină, din tinerii furioşi de azi, adulţii înverşunaţi de mâine.
Vei găsi în această carte un sprijin în a înţelege şi a gestiona comportamentul băieţilor, realizând în acelaşi timp cât de greşit a fost abordată această problemă până acum. Vei fi ajutat să pătrunzi dincolo de suprafaţa opacă a vieţilor impuse băieţilor de societatea tip "macho" şi vei reuşi să te familiarizezi cu reprimatele trăiri interioare ale acestora. Vei subscrie cu entuziasm la ideea de alfabetizare emoţională şi vei parcurge, cu acelaşi patos, capitolele dedicate atât relaţiei copilului -băiat cu tatăl, cât şi cu mama.
"Umanitatea e un pod. Nu îţi poţi face o casă pe el. Podul trebuie să fie trecut. Nu e pentru a fi locuit (...) Nu încerca să fii doar uman, pentru că astfel vei deveni inuman. Încearcă să devii suprauman; aceasta e singura cale de a deveni uman. Încearcă să devii un zeu; aceasta e singura cale de a fi uman. Nu există o altă cale.(...)
Omul se află aici ca să devină supraom. Să devii supraom trebuie să fie ţelul tău. Abia atunci vei reuşi să fii om, şi cu uşurinţă.
Cu cât te vei transforma într-un supraom, cu atât vei descoperi că nu mai suferi, că nu mai ai nelinişti. Copacii vor înmuguri curând, va fi prilej de mare bucurie. În curând vor apărea florile. Poţi aştepta, poţi spera, poţi visa.
Când nu te îndrepţi nicăieri, când încerci să fii doar om, atunci râul a încetat să curgă. Atunci râul nu se mai îndreaptă spre ocean. Pentru că a te îndrepta către ocean înseamnă să ai dorinţa de a deveni oceanul. (...) Dumnezeirea este ţelul. Poţi fi uman numai dacă continui să depui toate eforturile, toate eforturile posibile pentru a deveni divin. Chiar în acele eforturi, umanitatea ta va începe să strălucească. Tocmai prin acele eforturi, vei deveni viu."
"Religia, oricare ar fi caracterul şi adevărata ei natură, va împrumuta întotdeauna o nuanţă din obiceiurile şi firea celor celor care o adoptă. Nimic nu poate ilustra mai bine adevărul acestei observaţii decât istoria religiei creştine. Oricine deschide Evanghelia şi o citeşte fără idei preconcepute şi prejudecăţi nu poate să nu recunoască imediat pietatea raţională şi ardentă, bunăvoinţa activă, moralitatea pură, libertatea nobilă faţă de opreliştile lumii, unită cu despovărarea plină de râvnă de toate îndatoririle sociale, pe care le insuflă fiecare pagină a ei. Totuşi, în răsărit găsim această religie degenerată în supersiţie lamentabilă şi subterfugii metafizice (...) în timp ce în apus a asumat un caracter fanatic şi feroce considerând sabia un instrument de convertire superior raţiunii şi argumentului."
"Nu poate exista nici un dubiu: pericolele psihologice peste care generaţiile anterioare au trecut ghidate de simbolurile şi practicile spirituale ale moştenirii lor mitologice şi religioase, noi trebuie astăzi să le înfruntăm singuri (în măsura în care ne-am pierdut credinţa sau, dacă ne-am păstrat-o, în măsura în care credinţele noastre nu reuşesc să răspundă problemelor reale ale vieţii contemporane), sau, în cel mai bun caz, noi trebuie să le rezolvăm beneficiind doar de o călăuzire improvizată, ezitantă şi rareori eficace. Aceasta este problema noastră, a indivizilor moderni şi "luminaţi", ai căror zei şi diavoli au fost expulzaţi prin raţionalizare.
Cu toate acestea, în mulţimea de mituri şi legende care s-au păstrat până la noi sau care au fost adunate de la marginile lumii, mai putem vedea reprezentate cu acurateţe elemente ale parcursului nostru încă uman."
Cu toţii suntem conectaţi la un nucleu comun. Nevoia de a ne învălui în credinţe, în simbolism, în legende şi poveşti este comună oamenilor dintotdeauna. Raţionalizarea tuturor proceselor ce ne încoljoară a alienat omul modern şi i-a îndepărtat "instrumentele" ce-l ajutau să se adapteze la diversele circumstanţe ale propriei existenţe.
