|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Tot ce văzuse din Wales prin ferestrele trăsurii era verdele: un verde întunecat, plin de viaţă, care părea înmuiat în apă şi vânt. Nu mai mirosise marea, însă o recunoscu de îndată, undeva adânc în oaselel ei. Era sălbatică, liberă, plină de vietăţi şi o făcea să viseze la lungi călătorii pe apă, spre insule despre care nu auzise niciodată.
Când nu contempla marea, se gândea la doctorul fioros şi strălucit cu care avea să se căsătorească. După spusele tatălui său, fusese considerat pe nedrept o bestie, din cauza nerăbdării sale cu decrepiţii săi colegi."
Linnet Thrynne categoric nu este o tânără potrivită epocii în care trăieşte. Mult prea isteaţă, cu limba extrem de ascuţită şi cu prea puţin respect pentru convenienţe, se vede pusă în situaţia stânjenitoare de a fi nevoită să părăseacă Londra pentru a opri valul de bârfe răutăcioase la adresa ei. Piers Yelverton, conte de Marchant, invalid, medic, şi om peste măsură de morocănos, va fi cel cu care Linnet ar trebui să se căsătorească. Sau poate că nu....?
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri, zisese Jojen. Un om care nu citeşte nu trăieşte decât una singură. Cântăreţii pădurii n-aveau nicio carte. Nici cerneală, nici pergamente, niciun limbaj scris. Aveau, în schimb, copaci şi, mai presus de toţi aceştia, copacii inimii. Când mureau, intrau în pădure, în frunză, în ramură şi în rădăcină şi copacii îşi aminteau. Toate cântecele şi toate descântecele lor, istoriile şi rugăciunile, tot ce ştiau despre lumea asta. Maesterii îţi vor spune că toţi copacii inimii le sunt închinaţi vechilor zei. Cântăreţii cred că ei sunt vechii zei. Când mor, devin o parte a divinităţii."
Cassie este captivă. Captiva propriilor sentimente, captiva vinovăţiei de a-şi trăda prietena; şi cu fiecare faptă se afundă tot mai adânc, precum în nisipuri mişcătoare: "La fel ca ultima dată când se aflase în camera aceea, Cassie simţi cum din trup i se scurg sufletul şi voinţa. Era mai prinsă în capcană decât fusese vreodată. Era pierdută."
Este evident încă de la primele rânduri că această carte este adresată adolescentelor: de la descrierea minusculelor fustiţe, până la cea a pantofilor versus tenişii "de firmă". Ce-i interesant de observat este că autoarea concepe anumite tipologii, astfel că o gamă largă de adolescente se vor putea regăsi în tiparele personajelor redate în carte, odată prietene, şi pe cale să reînoiască vechile legături, o idee destul de discutabilă, în contextul enormelor diferenţe dintre ele. Dar exact de aceea este vorba de ficţiune, nu-i aşa? În rest ai o senzaţie de "episod pilot" pe parcursul întregii lecturi, un fel de tatonare a terenului în vederea lansării unui nou "trend". Şi totuşi, dacă lăsăm de-o parte frustrarea că adevărata acţiune "o să se întâmple", cartea mi-a plăcut, are potenţial, dar rămâne în sfera de "fără pretenţii" şi potrivită cumva vremurilor pe care le trăim.
Câte secrete poate ascunde un om, şi până când le poate tăinui, înainte de a-i măcina sufletul? Şi, în definitiv, câţi dintre noi ar putea spune că n-au nimic de ascuns? Al cui comportament, a cui morală, ale cui gânduri pot purta ştampila de "impecabil"? Acest al doilea volum al seriei "Micuţele Mincionase" este de departe mult mai reuşit, mai amplu şi mai bine structurat ca anteriorul. Eroinele noastre se confruntă în continuare cu problemele individuale, dar şi cu problema lor comună, problemă care se adânceşte şi se amplifică pe măsură ce se desfăşoară acţiunea cărţii. Ameninţarea ce planează asupra Hannei, Ariei, a lui Spencer şi Emily, te va ţine în suspans până la final, iar mesajele pe care le primesc în mod misterios fetele din partea lui A., te determină să-ţi pui întrebarea cum o singură persoană poate ţine sub observaţie alte patru, ştiind atât lucruri adânc "îngropate" despre acestea, cât şi "mişcări" mult mai recente.
"Timp de generaţii aceste mituri au rămas tăinuite - împreună cu amintirea zeilor şi popoarelor despre care ele narează - în spatele unui strat gros de praf. Astăzi mulţi savanţi se străduiesc să îmbogăţească cunoştinţele noastre despre civilizaţiile din Mexic şi Peru. Din păcate, la miturile acestor popoare nu mai putem adăuga nimic, întrucât cele mai multe dintre ele au pierit (...) Însă pentru cele care au supravieţuit trebuie să fim recunoscători, deoarece ne-au permis să deschidem multe ferestre prin care putem capta strălucirea unor civilizaţii îndepărtate şi atât de diferite de cele din Orient."
Aztecii, mayaşii, incaşii... Civilizaţii dispărute, dar care au reuşit să ne înflăcăreze dintotdeauna imaginaţia. Iată că această carte va reuni între paginile ei mare parte dintre miturile, legendele şi credinţele acestor civilizaţii. Fără pretenţii de "manual" "Mituri Precolumbiene" va reuşi să capteze atenţia cititorului prin simplitatea discursului, care curge fluent şi deloc greoi şi, mai ales, prin prospeţimea cu care sunt redate toate aspectele analizate: arhitectură, artă, obiceiuri, organizare socială.
"O expresie franţuzească, l`heure bleue sau "ora albastră" se referă la ora trăită între lumină şi întuneric. Un timp apreciat pentru calitatea luminii şi totodată timpul când parfumul florilor este cel mai intens."
"Invocă doar puterea care este a ta, chemând elementele sau acele trăsături ale lumii naturale care sunt cel mai aproape de sufletul tău. Aceste puteri te vor ajuta să treci peste rău: puterea soarelui, a lunii, a stelelor şi tot ce aparţine pământului.(...) Nu e nimic înfricoşător în întuneric dacă îl înfrunţi."
"Să fie vânători de umbre e toată viaţa lor. Şi se uită de sus la toţi ceilalţi. Pe noi ne numesc mundani. De parcă n-ar fi şi ei tot fiinţe omeneşti. Nu sunt prieteni cu oamenii obişnuiţi, nu frecventează aceleaşi locuri, nu ştiu aceleaşi bancuri, se cred superiori nouă."
"Cum se face că atunci când muritorii vor ceva, singura posibilitate e să facă un pact cu iadul şi să-şi vândă sufletul? De ce nu pot face un pact cu Dumnezeu în schimbul promisiunii că or să se poarte frumos?"
Dacă până acum ne-am întrebat cum ar fi dacă Georgina Kincaid ar fi mai mult "umană" decât "sucubică", în volumul "Patimi de sucub" vom avea satisfacţia de a descoperi şi de a trece cu ajutorul eroinei printr-o gamă de sentimente şi trăiri, amplificate de condiţia ei de "stază", care, după cum vom vedea, are şi avantaje şi dezavantaje.
Erotismul se menţine în continuare la cote ridicate, devenind parcă şi mai descriptiv, astfel că lectura este recomandată celor cu "inima tare". În rest, deşi trece prin momente mai tensionate ca până acum, Georgina rămâne la fel, personajul ei nu va suferi mari modificări şi ne va surprinde în continuare latura ei loială şi de "fată bună", în ciuda menirii ei în lume. Balanţa între acţiunea propriu-zisă şi frământările sufleteşti ale personajelor este echilibrată, astfel că întreaga carte este frumos compusă şi se citeşte cu o deosebită plăcere.
