|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Dacă ştiinţa este duşmanul credinţei, atunci pergamentul de la Orvieto este otrava."
Descoperirea unui manuscris antic declanşează o serie de evenimente explozive, aventura expusă fiind de factură "globală". Dacă acţiunea va porni în fire separate, în multiple colţuri ale lumii, cu personaje care aparent nu au nici o legătură unele cu altele, aceste fire vor fi desăvârşit îmbinate, oferindu-ne un thriller nemaipomenit. Subiectul, fascinaţia epocii moderne de a demola mituri şi de a distruge credinţe, va aborda o altă variantă a "teoriei conspiraţiei", iar Biserica va rămâne tot personajul "fără scrupule", ca şi în scrierile lui Dan Brown.
" - Crezi în Dumnezeu, domnule Langdon? (...)
- Vreau să cred, se surprinse răspunzând. (...)
- Şi atunci, de ce n-o faci?
- Păi, nu-i chiar atât de uşor, surâse el. Credinţa impune veritabile salturi în gol ale convingerilor - acceptarea mintală a miracolelor, a Imaculatei Concepţii, intervenţiile divine... Şi apoi, mai sunt şi codurile de conduită. Biblia, Coranul, Scrierile budiste... toate implică cerinţe similare - şi pedepse identice. Toate susţin că dacă nu trăieşti conform unui cod anume de comportament, te paşte iadul. Eu nu-mi pot imagina un Dumnezeu care să acţioneze astfel."
Bătălia eternă între Ştiinţă şi Biserică nu mai este demult un secret. Într-o lume în continuă dezvoltare, sintagma "Crede şi nu cerceta", nu-şi mai are locul, iar poziţiile rigide ale dogmelor au trebuit încet, încet adaptate pentru a fi potivite în contextul actual. Iată însă că "Îngeri şi demoni" va prezenta aceste divergenţe de opinie într-o manieră tumultuoasă, lăsând cititorul să aleagă de parte cui se situează, lucru care se dovedeşte teribil de greu, datorită schimbărilor bruşte de situaţie, ce te lasă pur şi simplu fără suflare.
"Mie mi se părea - dacă adulţilor nu - că dispariţia Katharinei Linden putea fi atribuită vreunei forţe supranaturale. Cum altfel ar fi putut ea să fie răpită pe nevăzute tocmai de sub ochii familiei sale, mai ales la lumina zilei, într-un oraş în care toată lumea ştia pe toată lumea? Nu ştiam - nu ştiam încă, mi-am spus eu, întrucât eram hotărâtă să descopăr - cine sau ce fusese cel care o luase pe Katharina."
"Lincoln Rhyme împărţea oamenii în două categorii: cei care călătoreau şi cei care ajungeau. Unora le plăcea mai mult drumul decât destinaţia. El însuşi era o persoană care ajungea, judecând după natura lui - scopul lui în viaţă era să găsească răspunsuri la întrebări legate de ştiinţă şi de multe ori îi plăceau mai mult soluţiile decât metodele folosite ca să se ajungă la ele."
Iubitorii thriller-ului psihologic trebuie să descopere scrierile lui Jeffery Deaver. Dacă aparent intriga pare să se desfăşoare în mod tradiţional, valul de schimbări de situaţie, ce apare tocmai când mintea cititorului se relaxa în vederea deznodământului, va reprezenta cu adevărat o "figură de stil" aparte. Însăşi alegerea personajului, criminalistul paraplegic, pare extrem de riscantă, dar va transforma întreaga intreaga investigaţie într-o experienţă multisenzorială, Rhyme având nevoie de o analiză atipică a scenei crimei, descrisă cu atâta acurateţe, încât şi cititorul va filtra toate informaţiile prin intermediul propriilor senzaţii.
Deşi este catalogat drept roman poliţist, "Fantoma Trecutului" este o carte pe care cu greu o putem încadra în tiparele unui roman poliţist clasic. Este ceva mai complicată de-atât, iar situarea cărţii în anumite tipare, ar însemna limitarea ei. Este o carte în care, de la prima pagină până la ultima, nimic nu este scris la întâmplare sau în plus. Chiar dacă ai senzaţia că totul "sare" de la o epocă la alta şi de la o acţiune la alta, realizezi că totul se leagă. Este ca şi cum autorul nu ne invită la lectură, ci ne deschide o uşă pentru a-i pătrunde efectiv în gânduri.
"Pentru prima dată, pricepea înţelesul simplu al cuvântului regal. Îi veni în minte un alt cuvânt, nefamiliar, dar perfect adecvat. Era cuvântul fermecător. I se părea că o parte din frumuseţea lui se afla dincolo de aparenţe. Părea uimitor de inteligent şi de curios, deşi foarte stăpân pe sine, toate acestea în acelaşi timp. Din altă lume, totuşi perfect normal. Mai grandios decât uman, şi totuşi uman."
"Ceva trebuie să existe, pentru a se face lumină. Energie, mişcare, entropie...(...) Dumnezeu, confirmă liniştit Mogens. Indiferent ce. Ceva trebuie să fie totuşi. Şi tot ceea ce există este vremelnic. Întunericul este veşnic. El reprezintă scena pe care se joacă piesa vieţii. Dar după ce cade ultima cortină, întunericul va continua să existe."
"Percepţia timpului dispăruse în întuneric şi odată cu ea se dusese şi ceasul ei biologic. Ziua şi noaptea se uneau ca două gemene siameze. Pentru Merete nu exista decât un singur punct fix al zilei, iar acesta era zgomotul trapei retractabile din uşa arcuită.
Prima oară când auzise vocea distorsionată în difuzor şocul fusese atât de puternic, încât nu se putuse opri din tremurat nici când se culcase. Dar dacă nu ar fi auzit vocea ar fi fost moartă de foame sau de sete; ştia asta. Întrebarea era dacă avusese vreo alternativă mai bună."
"Nu aceasta era viaţa adevărată. Aceasta era viaţa privită de la geam. Viaţa urmărită la televizor. Nici nu-mi mai aduceam aminte de când nu mă mai ascunsesem de viaţa asta.
Eram îngheţat, mâna îmi era plină de zăpadă şi era om.
Viitorul se întindea în faţa mea, infinit şi tot mai larg, era al meu aşa cum nimic nu fusese vreodată până acum."
Continuarea seriei "Lupii din Mercy Falls" te va purta iarăşi pe carări înfrigurate de pădure, prin hăţişurile frământărilor adolescentine, când numai tu ştii ce simţi, când părinţii evident vorbesc o altă limbă, când tot ce contează, tot ce vezi, tot ce vrei şi tot ce respiri este iubirea ta. Vei descoperi în noul personaj Cole St. Clair un maestru al fugii de propria viaţă dusă la extrem, oscilând între trăirile omeneşti şi cele animalice, câştig de cauză având de această dată cele din urmă: "În acelaşi timp, trupul meu nu era complet uman - dar nu era nici lup, pe de altă parte. Era un teritoriu ciudat, de mijloc, corpul unui om şi creierul unui lup. Amintirile unui om văzute prin ochii lupului."
De ce "Şovăire"? Este o "Şovăire" prin viaţă, o "Şovăire" în a-şi găsi fiecare calea, modul de exprimare, sinele. Singura certitudine rămâne dragostea dinre Sam şi Grace, pusă la încercare atât de cei din jur, cât mai ales de soartă.
Design foarte atrăgător şi promisiunea unei lecturi captivante. Ei şi totuşi, ştiţi zicala: "Nu judeca o carte după copertă". Ca şi măiestrie în mânuirea cuvintelor este bunicică, dar ca subiect.... Chiar ne doream "Frumoasa şi Bestia" reinterpretată? Dacă ne place povestea de ce să nu citim originalul? Lăsând la o parte lipsa de originalitate în alegerea subiectului, cartea ridică câteva probleme care ne-ar putea atrage; să vedem un puşti enervant "de bani gata" cum o păţeşte şi nici măcar milioanele "lui Tati" nu-l pot salva. Paradoxal, ca un apropo la "Nu judeca... ", tuturor ni se întâmplă să cunoaştem oameni frumoşi ca fizic, şi mai apoi să descoperim că au un suflet hidos. Cam asta ar fi ideea forţată pe care ar trebui s-o reţinem dacă tot am citit cartea. A! Şi tot ca o trimitere la un clasic mi-a amintit de "Portretul lui Dorian Gray". Nu mi s-a părut nici prea romantică, nici prea aventuroasă, nici prea captivantă, nici prea rea...
