"Îşi lăsă capul în mâini, simţind că-i va exploda de atâtea informaţii. Ea voise conducerea cazului, o pretinsese de fapt, şi acum povara anchetei o zdrobea. Era prea obosită să gândească şi prea agitată să doarmă. Se întrebă dacă aşa te simţi în timpul unei căderi nervoase şi apoi alungă gândul acesta fără milă. Jane Rizzoli nu şi-ar permite niciodată să fie aşa de penibilă, încât să sufere o cădere nervoasă. În cursul carierei ei fugărise un suspect pe un acoperiş, spărsese uşi şi se confruntase cu propria moarte într-o pivniţă întunecată.
Omorâse un om.
Dar până în acest moment, nu se simţise niciodată atât de aproape de prăbuşire."
"Fusese foarte ciudat că Osorio îl întrebase dacă e un bun investigator. Ceea ce nu-i spusese era faptul că munca lui de la Moscova suferea din cauza a ceea ce fusese denumit oficial drept "neatenţie".(...) Neatenţia era cea mai gravă crimă care se putea imagina. Văzuse tot felul de victime, de la cele cu trupuri aproape neatinse, găsite moarte în somn, până la cele măcelărite, alterate monstruos în moarte. Părerea lui era că, în general, aceste victime ar sforăi uşor prin somn şi ar râde şi acum la auzul unei glume bune, dacă cineva ar fi fost mai atent la mişcarea unui cuţit, a unui pistol sau poate a unei seringi. Toată dragostea din lume nu putea înlocui o clipă de neatenţie."
"Cred că oamenii fac lucruri tâmpite în viaţa lor personală pentru a compensa răul pe care şi-l fac când sunt la serviciu. Fiinţele umane n-au fost făcute să-şi petreacă zilele în nişte cubiculumuri.(...)
-Sufletul omenesc este mai mult plastic decât elastic, declară Banjo emfatic.(...) Dacă îl striveşti şi apoi îi dai drumul, va încerca să se întoarcă la vechea lui formă, dar ceea ce-i rămâne e de fapt amprenta vizibilă şi murdară a unei mâini străine. De fiecare dată când încerci să te schimbi, pentru a te adapta unui loc, chestia asta te marchează."
"Timiditatea nu era o trăsătură distinctivă a Juliei. Cea mai importantă calitate a ei, cea care o definea, era compasiunea, o calitate pe care n-o moştenise de la nciunul dintre părinţi. Tatăl ei, care era un om cumsecade, tindea să fie o persoană rigidă şi intransigentă. Mama ei, care murise, nu dăduse niciodată dovadă de compasiune, nici măcar faţă de propria-i fiică."
Înscriindu-se cu succes în noul val al romanelor "în vogă", seria "Infernul lui Gabriel", prin acest prim volum, va ocupa o poziţie de top în clasamentul acestora. Povestea profesorului Gabriel Emerson, specialist în opera lui Dante şi a studentei sale, Julia Mitchell nu poate să nu-ţi capteze pe deplin atenţia. Este de remarcat faptul că, încet - încet, în maldărul de literatură "consumabilă" se infiripă ideea că "inteligenţa este sexy". Astfel Gabriel Emerson trece peste tiparele profesorului universitar ponosit şi pătrunde într-o "periculoasă" zonă de atractivitate, devenind simbolul unui nou tip de erou la care să visezi cu ochii deschişi.
Mai puţin picantă ca alte cărţi de acest gen, "Infernul lui Gabriel" aduce şi erudiţia la masa tratativelor, ridicând puţin ştacheta şi acordându-ţi satisfacţia că "rămâi" cu ceva în plus după lectură.
Aşa cum ne-am obişnuit deja citind romanul anterior al autorului, "Fantoma Trecutului", şi în acest roman stilul lui Jo Nesbo va ţine cititorul alert , iar atenţia lui va fi solicitată la maximum. Este incredibil cum reuşeşte autorul să capteze interesul din debut până în final, neavând nici măcar un paragraf de "respiro" sau de "umplutură".
"Invocă doar puterea care este a ta, chemând elementele sau acele trăsături ale lumii naturale care sunt cel mai aproape de sufletul tău. Aceste puteri te vor ajuta să treci peste rău: puterea soarelui, a lunii, a stelelor şi tot ce aparţine pământului.(...) Nu e nimic înfricoşător în întuneric dacă îl înfrunţi."
Pentru cei care citesc foarte mult şi care au tendinţa să pornească de la premisa că toate sunt la fel, pot spune că această carte reprezintă o surpriză. Este scrisă într-un fel original şi poate fi dată drept exemplu prin faptul că se poate scrie despre sordid şi despre o lume urâtă, a prostituţiei, a asasinilor cruzi şi a dezaxaţilor, cu eleganţă, fără a folosi un limbaj trivial. Este o carte la care ai nevoie de deschidere, concentrare şi poftă de gândire, cu o acţiune sumbră, în care, de cele mai multe ori, triumfă răul, iar binele este o lumânare firavă într-un întuneric beznă. O carte care oferă un credit nemeritat oamenilor răi, susţinând că sunt controlaţi de ceva mai presus decât ei, o carte în care orice ai face trecutul te va prinde din urmă şi-ţi va deforma prezentul, pentru că: "Prezentul este foarte fragil, iar pământul de sub picioarele noastre subţire şi înşelător.
"Nu mai suntem decât şase. Şase dintre noi, împotriva unui număr oricât de mare dintre ei. Şi neavând cum să aflăm în ce mod ne-am putea găsi unii pe alţii. Noi suntem ultima speranţă. Unirea înseamnă putere. Puterea celor şase."
"Emily Faringdon ştia că era îndrăgostită. Nu-l cunoscuse niciodată în persoană pe cel care îi dobândise afecţiunea, dar asta nu o făcea mai puţin sigură de dragostea ei. Ştia, din scrisorile sale că domnul S.A. Traherne era un bărbat cu care sufletul ei comunica la un nivel superior. Era un om perspicace, sensibil şi rafinat, înzestrat cu viziune şi inteligenţă, cu un caracter puternic. Era, pe scurt, perfect.
Din nefericire, şansele de a-l cunoaşte vreodată în persoană, darmite de a avea o relaţie romantică cu el, erau extrem de reduse."
De o inteligenţă feroce, atipica reprezentantă a sexului frumos, Emily Faringdon, se detaşează net de canoanele epocii. Cu reputaţia ştirbită, apariţia ei în lumea bună stârneşte comentarii şi controverse, iar logodna ei cu contele de Blade devine deliciul bârfelor de salon.
O poveste despre aparenţe şi despre rigorile unei societăţi prăfuite, "Scandal" te va învălui în intrigile şi tensiunile ţesute de autoare, rezonând cu personajele, descoperindu-le trăirile şi sperând alături de ele la aşezarea lucrurilor în matca firească a "happy end"-ului. O lectură satisfăcătoare, un limbaj fluent, personaje bine definite şi o intrigă suculentă, "Scandal" va intra cu siguranţă în galeria romanelor preferate ale genului.
Într-adevăr, acest volum 2 din "Forţele răului absolut" este mai bun ca primul, dar nu neapărat ca scriere sau ca subiect, ci cred că datorită faptului că am reuşit să ne familiarizăm cu povestea. Un mare plus este că s-a mutat acţiunea din "cuibul de cuci" la ceva mai dramatic, dar şi mai aerisit. Protagoniştii Chloe, Derek, Simon şi Tori, rămân la fel de "supranaturali" ca-n primul volum şi fascinantă mi s-a părut legătura ce se creează între Chloe şi Derek, răsturnând complet impresia pe care ne-o făcuserăm în primul volum. Aceştia se ajută reciproc pentru a reuşi să facă faţă puterilor necontrolate pe care le au. Totodată reuşim să înţelegem mai bine şi cine erau "ciudaţii" care îi închiseseră în primul volum şi scopul lor.