"Quirke avu senzaţia că în casă pătrunde ceva purtat de vânt, ceva uşor şi neauzit, ca zăpada de afară. Deodată era obosit, mai obosit decât fusese vreodată în viaţa lui. Se simţea ca şi cum ar fi ajuns la capătul drumului, un drum pe care mergea de atâta timp, că înaintarea căznită începuse să i se pară o odihnă; dar o odihnă care nu aducea uşurare, ci făcea oasele să îl doară, inima să i se zbată şi mintea să îi amorţească. Undeva, pe drumul acesta greu, pesemne că se rătăcise."
Multiplele registre în care poate fi citită această carte fac din ea o scriere extrem de complexă, iar felul în care a fost concepută o face de-a dreptul extraordinară. Este scrisă într-o manieră aproape nonşalantă, o nonşalanţă izvorâtă din cunoaşterea propriei valori, devenind o carte care este bună pur şi simplu, fără să "cerşească" aprecierea noastră. Putând fi interpretată pe de-o parte ca un fantasy extraordinar şi diferit, pe de altă parte ca o bătălie interioară a sufletului adolescentin în derivă, unde aceste "Teritorii" le putem vedea ca o plăsmuire a unei minţi chinuite de copil pentru a putea face faţă necazurilor reale, sau, simplu, ca o metaforă a vremurilor noastre. Ai senzaţia că indiferent cum ai citi această carte şi cum ai interpreta-o, nu poţi da greş. Poate însemna altceva pentru fiecare cititor în parte, lucru care o face atât de intteresantă. Sau ... totul să nu reprezinte decât un vis?
"Binele poate exista chiar şi când se întâmplă lucruri rele, exact cum există şi răul deşi se întâmplă lucruri bune.(...) Sunt de ajuns bunele intenţii pentru a mântui un suflet? Totul e posibil.(...) E adevărat. Muritorii obişnuiţi şi cei care au devenit nemuritori nu cred întotdeauna lucrul ăsta, motiv pentru care iadul are o asemenea putere asupra lumii. Şi nu spun că dacă o să crezi are să se întâmple cu adevărat. Nu întotdeauna iese bine, dar chiar se întâmplă miracole, Georgina. Trebuie doar să te ridici din mizerie ca să le înfăptuieşti. Trebuie să încerci."
Deja familiarizaţi cu frământările interioare ale frumosului sucub Georgina Kincaid, nu credeam că această carte va reuşi să ne mai surprindă cu ceva. Şi totuşi, mai mult ca niciodată, vom "plonja" şi vom petrece o bună parte din lectură efectiv în mintea şi sufletul eroinei noastre. Vom asista în continuare la ciudata "frăţie" a anturajului Georginei, compus din "supranaturali" şi oameni, pe care îi vom vedea uniţi într-un interes comun de această dată. La fel de "picant", acest volum se va citi cu aceeaşi plăcere ca şi anterioarele, cu excepţia şi plusul în acelaşi timp, că cititorul va simţi cum un flux de speranţă străbate întreaga poveste, relizând astfel că lucruri bune o vor aştepta pe Georgina până la finalul seriei.
"Îl dorise încă din noaptea castă pe care o petrecuseră împreună într-o livadă, când ea avea şaptesprezece ani, dar, când se trezise în dimineaţa următoare, el dispăruse. Învăluit în aburii produşi de o beţie combinată cu droguri, el uitase de ea. Trecuseră şase ani până când se revăzuseră şi, atunci, el nu-şi mai amintea de ea. (...) Gabriel era un bărbat atrăgător, dar rece, ca o stea din depărtări. Nu-i venise a crede atunci că avea să devină iubita lui. Nu crezuse că e cu putinţă ca profesorul temperamental şi arogant să-i împărtăşească sentimentele."
Povestea Juliei şi a lui Gabriel continuă în acest al doilea volum al trilogiei "Infernul lui Gabriel", mai complicată ca niciodată. Diferenţele dintre cei doi nu ajută la calmarea situaţiilor tensionate, iar intervenţia celor din jur este şi mai dezastruoasă. Vei suferi, vei iubi, te vei mânia, toate la intensitate maximă, Sylvain Reynard stăpânind extrem de bine arta transmiterii emoţiilor şi învăluirii cititorului. Întâmplări, pe care nu le poţi anticipa, se succed fermecător de dinamic, dinamism ce se va transmite şi asupra ritmului lecturii. Vei citi pagină după pagină, în dorinţa de a-ţi satisface curiozitatea şi de a desluşi deznodământul.
Trebuie să recunoaştem de la început că această carte se bazează, în primul rând, pe aspiraţia omului dintotdeauna: nemurirea. Este o carte scindată între două acţiuni,una ancorată în prezent, şi cealaltă în finalul anilor 1600, ideea comună făcând legătura peste secole. Explicaţia acestei fascinaţii pentru "marile secrete" ale omenirii o putem înţelege atât în ceea ce-i priveşte pe savanţii gen Newton, supuşi ignoranţei epocii în care trăiau, cât şi în ceea ce-i priveşte pe cercetătorii "moderni", care găsesc în asta un refugiu din faţa societăţii. De fapt acesta este numitorul comun: oameni cu o inteligenţă sclipitoare, ale căror interese sunt împinse la extrem, pentru a descoperi ceva ce le va aduce nemurirea, nu neapărat în plan fizic.
"La lumina zilei, când o adiere de vânt agita copacii şi lăsa impresia de viaţă, Pripiat arăta foarte rău. Arkadii aproape că putea să vadă lungul şir de oameni şi felul în care aceştia trebuie să se fi uitat peste umeri la apartamentele lor şi la tot ceea ce aveau.(...) Rudele trebuie să fi tras de tinerii încăpăţânaţi şi să îi fi împins pe cei mai în vârstă, derutaţi, şi să îşi ferească pruncii de soare. Urechi trebuie să se fi închis la întrebarea "De ce?".
Răbdarea trebuie să fi fost o calitate, în vreme ce medicii dădeau fiecărui copil tablete cu iod - prea târziu!"
"Gideon Cross. Numai numele lui era de ajuns ca să-mi facă trupul, strâns încorsetat în haine, să tânjească fierbinte după el. Din prima clipă când îl zărisem - când privisem dincolo de înfăţişarea-i uluitoare şi imposibil de perfectă, intuind omul întunecat şi primejdios din el - simţisem atracţia pe care mi-o provoca faptul că întâlnisem cealaltă jumătate a mea. Aveam nevoie de el cum aveam nevoie de bătăile inimii mele, iar el se pusese într-o primejdie imensă, riscând totul... pentru mine."
Dacă în volumul anterior suspansul ne era oferit preponderent de trecutul dureros al Evei, acum Gideon va fi cel bântuit de relaţiile sale apuse. Autoarea va introduce în poveste noi personaje menite să tulbure relaţia Evei Tramell cu Gideon Cross. Modul zbuciumat al celor doi de a-şi trăi iubirea, sentimentele mixate, oscilând între obsesie, gelozie, dependenţă patologică, vor purta cititorul într-un vârtej impresionant, trăit la cote ridicate. Lectura nu-ţi dă nici o şansă de scăpare, mai ales că,ajunsă la al treilea volum, este clar că seria ţi s-a strecurat deja în inimă.
Un codice antic din Irak, investit cu puteri nebănuite, apare la un moment dat spre vânzare la un negustor de antichităţi, lucru care declanşează o serie de aventuri extraordinare şi terifiante în acelaşi timp. Mercenari, agenţi guvernamentali, personaje fără scrupule, oameni mânaţi de speranţa unei vieţi mai bune într-o ţară sfâşiată de război, toţi aceştia se vor perinda prin faţa noastră contribuind la creeare unei atmosfere dinamice de la început, până la ultima pagină. Autorul se va dovedi un bun cunoscător al realităţilor şi obiceiurilor locale, precum şi a manevrelor şi a relaţiilor tensionate de multe ori dintre autorităţi şi reprezentanţii străini. Carte este presărată cu multiple scene de istorie, care urmăresc legenda acestei scrieri arabe de-a lungul secolelor. Ni se va dezvălui cum "al-kheemia a devenit o dublă strădanie de a realiza două vise strâns legate între ele: aurul şi nemurirea.". O carte care te îndeamnă la visare, la speranţă, care îţi expune că există întotdeauna două căi de a obţine acelaşi lucru şi că depinde de noi ce alegem şi ce suntem dispuşi să sacrificăm pentru visele noastre.
"A fost un joc. Un simplu joc stupid. Dar ca orice alt joc, a fost nevoie doar de o singură mişcare neinspirată pentru a opri jocul şi a aminti tuturor cât de uşor e să răneşti oameni."
În lumea complicată a politicii americane, cei ce duc "greul" şi muncesc efectiv în furnicarul de pe Capitol Hill îşi permit indulgenţa de a se juca. Pariuri nevinovate asupra sorţii unor legi obscure se vor transforma rapid în ceva mult mai periculos şi categoric letal. Rămas ultimul pion pe tabla de şah, Harris Sandler încearcă să descopere ce se ascunde în spatele acestui joc aparent nesemnificativ, care l-a transformat într-o ţintă în mişcare. Ajutat de adolescenta Viv, vor goni nebuneşte în încercarea de a deslega "iţele" complicatei acţiuni. Şi cum "prima regulă a politicii era: Nu subestima nici cea mai neînsemnată persoană.", se pare că Vic va reprezenta o parte extrem de importantă a acestei aventuri.
"Să fie vânători de umbre e toată viaţa lor. Şi se uită de sus la toţi ceilalţi. Pe noi ne numesc mundani. De parcă n-ar fi şi ei tot fiinţe omeneşti. Nu sunt prieteni cu oamenii obişnuiţi, nu frecventează aceleaşi locuri, nu ştiu aceleaşi bancuri, se cred superiori nouă."