|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
" Timpul trecea fără ca nimeni să vină şi începu să se întrebe dacă nu cumva bătrâna soră Isabel uitase de ea, cu fiecare pas târşit pe care-l făcuse. Ascultând scârţâiturile clădirii, rafalele de vânt izbind în fereastră, Maura îşi imagină cum ar fi să-şi petreacă întreaga viaţă sub acest acoperiş. Anii de tăcere şi rugăciune, de ritualuri neschimbate. "Ar fi şi alinare", gândi ea. Tihna de a şti, la fiecare revărsat al zorilor, cum va decurge ziua. Fără surprize, fără nelinişte. Te ridici din pat, îmbraci aceleaşi haine, îngenunchezi pentru aceleaşi rugăciuni, mergi pe aceleaşi coridoare slab luminate pentru a-ţi lua micul dejun. Dincolo de ziduri, fustele femeilor se pot scurta sau lungi, maşinile îşi pot schimba forma şi culoarea şi o galaxie schimbătoare de staruri de cinema va apărea şi apoi se va stinge de pe ecran. Însă între aceste ziduri, ritualurile vor continua să rămână aceleaşi, chiar şi când trupul îţi devine infirm, mâinile nesigure, lumea din ce în ce mai tăcută, pe măsură ce auzul îţi slăbeşte.
"Alinare, gândi Maura. Mulţumire sufletească." Da, erau motive întemeiate pentru a te retrage din lume, motive pe care ea le înţelegea."
"Roza e un cifru, semnifică atingerea înţelepciunii divine, ţelul întregii omeniri. (...) Singura cale către acea înţelepciune este cea a iubirii şi a cunoaşterii; roza înflorită tălmăceşte întregul sens al universului- într-adevăr, întregul adevăr, întregul înţeles al acestuia ni se poate dezvălui printr-un trandafir precum cel din faţa noastră. A înţelege misterul rozei înseamnă a desluşi esenţa universului. Prin simpla sa perfecţiune ne putem desăvârşi noi înşine."
"Timiditatea nu era o trăsătură distinctivă a Juliei. Cea mai importantă calitate a ei, cea care o definea, era compasiunea, o calitate pe care n-o moştenise de la nciunul dintre părinţi. Tatăl ei, care era un om cumsecade, tindea să fie o persoană rigidă şi intransigentă. Mama ei, care murise, nu dăduse niciodată dovadă de compasiune, nici măcar faţă de propria-i fiică."
Înscriindu-se cu succes în noul val al romanelor "în vogă", seria "Infernul lui Gabriel", prin acest prim volum, va ocupa o poziţie de top în clasamentul acestora. Povestea profesorului Gabriel Emerson, specialist în opera lui Dante şi a studentei sale, Julia Mitchell nu poate să nu-ţi capteze pe deplin atenţia. Este de remarcat faptul că, încet - încet, în maldărul de literatură "consumabilă" se infiripă ideea că "inteligenţa este sexy". Astfel Gabriel Emerson trece peste tiparele profesorului universitar ponosit şi pătrunde într-o "periculoasă" zonă de atractivitate, devenind simbolul unui nou tip de erou la care să visezi cu ochii deschişi.
Mai puţin picantă ca alte cărţi de acest gen, "Infernul lui Gabriel" aduce şi erudiţia la masa tratativelor, ridicând puţin ştacheta şi acordându-ţi satisfacţia că "rămâi" cu ceva în plus după lectură.
"Dintotdeauna avusese senzaţii ciudate în anumite case sau camere, dar în mare parte erau slabe şi nu o deranjau prea tare. Le acceptase ca pe ceva normal, şi poate că aşa şi erau până la un anumit nivel de percepţie. La urma urmei, mulţi oameni vorbeau de senzaţia de deja vu sau de nelinişte când intrau prima dată într-o anume casă sau cameră.
Apoi, în anii aceia de singurătate petrecuţi la facultate, când se interiorizase timp îndelungat, reacţiile ei la diversele spaţii se acutizaseră."
Zoe Luce, o decoratoare cu capacităţi paranormale îl angajează pe detectivul patricular Ethan Truax să-i confirme bănuielile cu privire la un client. Povestea se complică în momentul în care trecutul lui Zoe devine o ameninţare pentru siguranţa ei. Astfel va descoperi că neconvenţionalul detectiv foloseşte într-adevăr metode inedite de a rezolva cazurile.
