"Te-ai gândit vreodată cum pericolul trebuie că înconjoară puterea, aşa cum umbra împresoară lumina? Aceste vrăji nu sunt un joc pe care-l jucăm pentru plăcere sau laudă. Gândeşte-te că fiecare vorbă, fiecare faptă a Artei noastre este rostită sau făcută fie pentru bine, fie pentru rău. Înainte de a vorbi sau de a face, trebuie să ştii preţul care trebuie plătit pentru acestea! (...)Puterile de Preschimbare şi Chemare ale unui vrăjitor pot pune în pericol echilibrul din lume. Această putere este de temut. Este foarte periculoasă. Trebuie să urmeze firul înţelepciunii şi să slujească nevoia. A aprinde o lumânare înseamnă a arunca o umbră..."
"Şi deodată îl cuprinsese un val de milă, nu milă pentru cei care meritau mila, sau care o cereau, sau care nu erau demni de ea, ci milă tocmai pentru cei care nu o meritau, nu o cereau şi nu erau defel demni de ea.(...) Lacrimi îi ţâşniră din ochi şi-i îngheţară pe obraji. Simţea că iubeşte Biserica rusă, cu defectele şi micimile ei, cu bătrânele vrăjitoare insuportabile şi preoţii ei tiranici şi cu credincioşii ei superstiţioşi, că, dincolo de limba rusă, iubea ortodoxia, greacă, sârbă, americană şi că, dincolo de ortodoxie, iubea întreaga Biserică, aşa cum a lăsat-o Hristos oamenilor (...) şi, aşa cum oamenii o sfâşiaseră, o fragmentaseră, o sfărâmaseră, o pulverizaseră, că iubea umanitatea, cu persecuţiile şi persecutorii ei, mai ales pe persecutori fiindcă aveau nevoie de mai multă iubire decât ceilalţi."
"În timp ce, în faţa mea se închidea uşă după uşă izolându-mă inima mea se deschidea tot mai mult.(...) Nu îmi puteam controla activităţile (...) însă emoţiile mele rămâneau libere şi neatinse. Ajunsesem să cred că, în parte, boala mea derivă din acest conflict între control şi dorinţă. În dragoste, nu avem control. Inima şi mintea noastră sunt tulburate, stârnite şi fermecate de puterea copleşitoare a emoţiilor care ne fac să încercăm să uităm de lumea adevărată. (...) Prin lecţii, aforisme şi abilităţi dobândite suntem modelate... şi controlate."
"-Trebuie să faci ce vrei tu. Dacă îţi place să călătoreşti, atunci ar trebui să vezi lumea. Nu cred că e atât de important să te ridici la nivelul aşteptărilor altora. Până la urmă, e viaţa ta şi nu ştii cât te mai poţi bucura de ea. (...)
-Nu te cunosc îndeajuns de bine încât să ştiu dacă eşti nerecunoscătoare. Dar cunosc Natura umană destul de bine încât să ştiu că niciodată n-o să fii fericită trăindu-ţi viaţa pentru alţii. Trebuie s-o iei pe drumul tău şi să te lămureşti singură."
Micuţa Floriana, părăsită de mamă şi nevoită să-şi îngrijească beţivul tată, găseşte în prietenia lui Dante Bonifanti şi în vila La Magdalena refugiul din viaţa proprie. Astfel începe călătoria ei şi povestea fascinantă ce se va dezvălui în faţa cititorului. Şarm, emoţie, suspans, mistere, toate se vor conjuga în a-ţi oferi o aventură extraordinară. Limbajul perfect adaptat naraţiunii, scenele ce se succed cu o minuţiozitate de ceasornic, vor face din Santa Montefiore o surpriză pentru cititorul ce îi descoperă stilul literar. Personajele concepute de autoare îşi vor dezvălui treptat nuanţele şi vei ajunge să le înţelegi, să empatizezi cu ele şi să trăieşti toate experienţele lor ca parte din tine.
"Vezi tu, problema în viaţă nu constă în a primi răspunsuri, ci în a-ţi identifica întrebarea pentru momentul în care te afli. Odată ce ştii să ceri - şi acel lucru este oportun - vine şi răspunsul. Întotdeauna. După ce ai intuiţia a ceea ce se va întâmpla în continuare, pasul următor este să fii atent şi pe fază. Mai devreme sau mai târziu se vor petrece şi coincidenţele care te vor ghida în direcţia pe care ţi-a indicat-o intuiţia. (...) Universul este energie, energia răspunde aşteptărilor noastre."
Cartea de faţă îţi va oferi o aventură spre descoperirea sinelui, de această dată sub forma unui roman, o călătorie pe meleaguri peruviene în căutarea unui misterios manuscris în aramaică.
Redată la persoana întâi, scrierea te va călăuzi în acest demers iniţiatic pe aripile celor Zece Viziuni, care-ţi vor contura o nouă perspectivă asupra existenţei, îţi vor dezvălui o adâncă spiritualizare a vieţii, şi îţi vor oferi o modalitate de a modifica pentru totdeauna aparentul banal ce ne înconjoară. Nimic nu este întâmplător, nici o circumstanţă nu apare din neant, tot ce ne înconjoară are o importanţă covârşitoare în devenirea noastră. Intuiţia devine instrumentul cel mai de preţ în identificarea drumului de urmat.
"Roza e un cifru, semnifică atingerea înţelepciunii divine, ţelul întregii omeniri. (...) Singura cale către acea înţelepciune este cea a iubirii şi a cunoaşterii; roza înflorită tălmăceşte întregul sens al universului- într-adevăr, întregul adevăr, întregul înţeles al acestuia ni se poate dezvălui printr-un trandafir precum cel din faţa noastră. A înţelege misterul rozei înseamnă a desluşi esenţa universului. Prin simpla sa perfecţiune ne putem desăvârşi noi înşine."
"Jake era uşurat. Corpul omenesc era pentru el o construcţie magnifică, iar cărămizile sale, oasele, îl fascinau întotdeauna. Era mai multă frumuseţe în trupul unui om decât în cea mai sublimă muzică. Uneori Jake simţea, aşa cum simţea şi acum, că oasele mute spuneau extrem de multe, cu simpla condiţie să le înţelegi limba (...) Ştia că aveau sarcina să restituie într-o anume măsură ceea ce scheletele pierduseră; era un lucru pe care viii îl datorau morţilor. Din moment ce aceşti oameni nu mai puteau vorbi în nume propriu, era datoria lor să vorbească pentru ei."
Atunci când tăcerea morţii se aşterne inevitabil asupra corpului uman, rămâne ca altcineva să preia poveştile nespuse, misterele nedezlegate, chinurile nerăzbunate. Medicul patolog Jake Rosen, ca serviciu pentru un vechi prieten, se va vedea implicat într-o conspiraţie de proporţii mai mari decât părea la prima vedere. Împreună cu avocata Philomela Manfreda, va încerca să dezlege iţele complicatei afaceri şi să facă dreptate celor ce nu-şi mai pot face auzit glasul.
"Spunem că viaţa e plăcută, că satisfacţiile ei sunt adânci. Spunem toate acestea păşind ca nişte somnambuli prin timp, de-a lungul anilor şi zilelor şi nopţilor. Lăsăm timpul să se prăvălească peste noi asemenea unei cascade, gândind că n-o să se isprăvească nicicând. Şi totuşi, fiecare zi care ne atinge e unică, irecuperabilă, terminată. (...)
Şi totuşi cu ce scop se prăvăleşte cascada timpului? Doar ca să se piardă în valuri? De ce eram medic? De ce practicam? Cu ce folos dădeam îngrijiri atente, dar lipsite de dragoste?
Cei care sunt norocoşi ar trebui să se ascundă. Ar trebui să-şi strige recunoştinţa. Ar trebui să spere că zilele mâniei n-or să calce niciodată pragul casei lor. Ar trebui să alerge să pună la adăpost tot ce-i al lor şi să-l plângă pe vecinul lovit de urgie. Dar cu calm şi de la distanţă."
Stephen Fleming îşi trăieşte viaţa precum un actor mediocru rolul într-o piesă de teatru. Fără prea multă dramă, fără entuziasm, fără tristeţe. Doar există. Apariţia Annei Barton, logodnica fiului său, va însufleţi existenţa plată a doctorului Fleming, iar aventura celor doi sfidează regulile moralităţii şi împinge pasiunea până la limita patologicului.
Cassie este captivă. Captiva propriilor sentimente, captiva vinovăţiei de a-şi trăda prietena; şi cu fiecare faptă se afundă tot mai adânc, precum în nisipuri mişcătoare: "La fel ca ultima dată când se aflase în camera aceea, Cassie simţi cum din trup i se scurg sufletul şi voinţa. Era mai prinsă în capcană decât fusese vreodată. Era pierdută."
"În clipa când am ieşit afară, aromele şi sunetele Manhattanului m-au învăluit, invitându-mă să-l explorez. (...)
Informaţiile senzoriale erau uluitoare - mirosul gazelor de eşapament, amestecat cu cel de mâncare dinspre rulotele vânzătorilor, strigătele negustorilor ambulanţi şi cântecele muzicanţilor de pe străzi, chipurile, stilurile şi accentele copleşitor de stranii, minunăţiile arhitecturale absolut uluitoare... (...)
Adevăraţii newyorkezi traversau drept prin mijlocul acestei nebunii, iar iubirea lor pentru acest oraş era la fel de confortabilă şi de familiară ca pentru perechea preferată de pantofi. Nu se uitau cu o încântare romantică la aburul ce ieşea unduitor din gurile de aerisire din trotuare şi nici măcar nu clipeau atunci când pământul se zguduia sub picioarele lor, în timp ce metroul mugea din strafunduri; eu, în schimb, rânjeam ca o proastă şi-mi ridicam degetele de la picioare. New York era o iubire cât se poate de nouă pentru mine. Ochii îmi străluceau de încântare şi asta se vedea prea bine."