|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Lupta părea ridicolă. În final, o vom pierde. Era scris ca oamenii să se preschimbe în pisicile, câinii şi maimuţele dresate ale adevăratului popor - veganii, şi pe undeva nici nu era o idee aşa de rea. Poate că aveam nevoie de cineva mai înţelept care să ne vegheze, care să ne îndrume viaţa. Pe timpul celor Trei Zile am transformat lumea noastră în ruine, în timp ce veganii nu cunoscuseră niciodată un război nuclear.(...) De ce să nu-i lăsăm să aibe Pământul? Poate că vor face din el ceva mai bun decât am făcut noi.(...) Să le oferim bătrânul glob de noroi, plin de răni radioactive şi populat de handicapaţi. De ce nu?"
În decorul Franţei anilor 1500, eşti introdus într-o aventură atât de complexă, încât îţi va fi imposibil să întrerupi lectura cărţii odată ce ai început-o. Scena va fi dominată de familia arendaşului Leterrier, sau mai precis de femeile supravieţuitoare ale acestei familii. Într-o epocă în care cei cu bani şi titluri nobiliare, la umbra legilor favorabile lor, aveau dreptul de a profita de cei sărmani, această familie va cunoaşte cruzimea nobilului Francois de Chazeron, iar din acel moment se vor declanşa evenimentele surprinzătoare ale acestui volum. Vom pătrunde atât în lumea femeilor-lup, înţelegându-le motivaţia şi determinarea, cât şi în laboratorul autointitulatului alchimist Francois, aflat într-o nebună goană pentru obţinerea celebrei pietre filosofale.
"Nu mai suntem decât şase. Şase dintre noi, împotriva unui număr oricât de mare dintre ei. Şi neavând cum să aflăm în ce mod ne-am putea găsi unii pe alţii. Noi suntem ultima speranţă. Unirea înseamnă putere. Puterea celor şase."
Dacă cineva m-ar întreba "E bună cartea?", nu aş putea răspunde. De ce? Pentru că "bună" nu ar putea niciodată caracteriza pe măsură această carte. Citind-o eşti ridicat automat la alt nivel. Eşti absorbit în interiorul lumii create de autor şi iei parte cu sufletul la gură la călătoria prin viaţă a unui băieţel, fiul nelegitim al prinţului Chivalry. O lume extraordinar de bine surprinsă te învăluie şi te fascinează,autorul reuşind să te facă să simţi, să miroşi, să guşti, să pipăi, să te bucuri alături de erou şi să plângi de deznădejde cu el. Un băieţel fără nume, pentru că nimeni nu s-a gândit că ar avea nevoie de unul, trece peste dispreţul de a fi copilul cu sânge amestecat şi devine ucenicul lui Chade, asasinul regelui. Astfel începe iniţierea micului bastard pentru că: "Nu e nimic rău în a învăţa. Nici măcar în a învăţa cum să omori. Nu e nici bine.
"Acum instrumentele se aflau din nou în lume, în istorie, şi nu va trece multă vreme până când cineva se va folosi de puterile lor. Acum nu mai conta decât dacă aveau să fie puse în slujba răului sau a binelui."
În sfârşit avem ocazia, în acest al 2-lea volum al seriei "Orcii", să reluăm aventurile alături de echipa Jderilor. La fel de dinamică precum prima parte, "Legiunea Tunetului" te va purta alături de războinicii orci în vâltoarea unor bătălii pe măsura lor de sângeroase. Autorul va introduce în scenă personaje noi şi interesante; Jennesta ne va fermeca în continuare, însă va împărţii "laurii" cu Adpar. Apariţia lui Serapheim în mijlocul evenimentelor va intriga cititorul pe parcursul întregului volum, aceasta reprezentând numai una din surprizele poveştii. Jderii vor trebui iarăşi să lupte atât pentru stelele magice, cât şi pentru a-şi salva vieţile şi a-şi întregi trupa.
"Prin uşa deschisă se zăreau două stele palide, sus pe cer. Se uită la ele. Voia să ştie ce stele erau . Se ridică şi se duse pe bâjbâite pe lângă masă, spre uşă. Ceaţa se ridicase şi nu erau vizibile prea multe stele. Una dintre cele pe care le văzuse dinăuntru era steaua albă a verii căreia i se spunea, în Atuan, în propria ei limbă, Tehanu. N-o ştia pe cealaltă. Nu ştia cum i se spunea aici stelei Tehanu, în heraldică, sau care era numele ei adevărat, cum îi ziceau dragonii. Ştia doar cum ar fi numit-o mama ei, Tehanu, Tehanu. "
"Poveştile sunt altfel: prind viaţă când sunt povestite. Ele nu există cu adevărat în lumea noastră fără o voce care să le povestească sau o pereche de ochi mari care să le citească sub pătură cu o lanternă. Poveştile sunt ca seminţele din ciocul unei păsări, aşteptând să cadă pe pământ, sau ca notele unui cântec scris pe o hârtie, tânjind după un instrument care să le învie muzica. Ele dormitează, aşteptând ocazia să iasă la suprafaţă. Ele pot începe să se schimbe din momentul în care cineva începe să le citească. Ele pot încolţi în imaginaţia cititorului şi îl pot transforma. Poveştile vor să fie citite.(...) Au nevoie de acest lucru. Acesta este motivul pentru care se chinuie să iasă din lumea lor şi să intre în a noastră. Poveştile vor să le dăm viaţă."
"Dacă volumul anterior, "Camera Blestemată", puncta mai mult pe latura fantastică a femeilor-lupoaice şi a relaţiei lor cu Francois de Chazeron, acest al doilea volum al seriei "Jocul Lupoaicelor" va purta mai puţin amprenta fantastică şi va pune accent mai mult pe latura istorică. Astfel, pe fondul frământărilor de la curtea regală, vom recunoaşte şi figuri marcante ale trecutului francez, cum ar fi Caterina de Medici, Carol Quintul, Nostradamus. Vom gusta din nou din magia Curţii Miracolelor şi vom înţelege că, indiferent de înfăţişarea cuiva, gama emoţiilor este aceeaşi. Un cerşetor sau un nobil urăsc la fel, iubesc la fel, chiar dacă o prăpastie existenţială îi desparte: "Dincolo de aparenţe bate o inimă. Iar emoţiile pe care le încearcă ea sunt aceleaşi, indiferent de înfăţişarea sau de hainele pe care le poartă omul acela."
Se continuă povestea Elenei, femeia vârcolac, din prima carte. Un pic cam prea aglomerată acţiunea, multe personaje, mai mult sau mai puţin paranormale, un ritm alert, un limbaj pe alocuri cam prea "colorat", dar în ansamblu lectura nu este o pierdere de vreme. Are cam tot ce-i trebuie să-ţi ofere o relaxare de excepţie. Bineînţeles, nu lipsesc nici picantele scene de hârjoneală între cei doi protagonişti principali. Hm... O chestie de-a lupilor probabil, dar sunt la fel de incitante ca-n primul volum. Per global, cartea pare un pic mai "dark" decât prima; cam mult sânge şi împuşcături, dar cumva toate sunt echilibrate prin descrierea trăirilor interioare ale Elenei. Evident că povestea este cu "va urma", asa că rămâne de văzut cum va evolua seria.
Deşi considerată a fi a treia parte a trilogiei "Blestemul Chalionului" vom regăsi ca numitor comun numai epoca, aceleaşi scheme sociale şi aceleaşi zeităţi. Personajele, teritoriile şi mai ales ponderea supranaturalului sunt complet diferite de celelalte volume. Îmbinarea spiritului uman cu cel animal şi implicaţiile acestui fapt reuşesc să te farmece, dar să te şi deruteze. Introspecţiile, visele premonitorii, psihozele şi blestemele abundă încă din primele pagini, iar acţiunea propriu zisă va prelua conducerea abia din a doua jumătate a cărţii, răsplătind răbdarea şi consecvenţa cititorului. Stilul plăcut al autoarei nu suferă nici o modificare, aşa că în continuare ne vom bucura de magia cuvintelor foarte bine îmbinate, iar pe ici pe colo vom găsi şi ceva mesaje demne de reţinut: "Să trăieşti veşnic! Cum nu ar reuşi un om să găsească fericirea, cu atâtea ocazii de a depăşi greşelile trecutului, pentru a îndrepta lucrurile?
