|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri, zisese Jojen. Un om care nu citeşte nu trăieşte decât una singură. Cântăreţii pădurii n-aveau nicio carte. Nici cerneală, nici pergamente, niciun limbaj scris. Aveau, în schimb, copaci şi, mai presus de toţi aceştia, copacii inimii. Când mureau, intrau în pădure, în frunză, în ramură şi în rădăcină şi copacii îşi aminteau. Toate cântecele şi toate descântecele lor, istoriile şi rugăciunile, tot ce ştiau despre lumea asta. Maesterii îţi vor spune că toţi copacii inimii le sunt închinaţi vechilor zei. Cântăreţii cred că ei sunt vechii zei. Când mor, devin o parte a divinităţii."
" Dacă un om caută să schimbe lumea, ar trebui mai întâi s-o înţeleagă.(...) Fierarul trebuie să înveţe rosturile metalelor, tâmplarul rosturile lemnului, altfel munca lor va preţui puţin. Magia de rând e nestăpânită şi periculoasă, căci vine din cealaltă Parte şi să recurgi la lumea de jos e periculos. Magul potenţează vraja cu ştiinţă şi astfel realizează Înalta Artă, dar, asemenea fierarului sau tâmplarului, el trebuie să caute să schimbe doar ceea ce înţelege. Cu fiecare lucru pe care îl învaţă, puterea lui este sporită. Aşadar, magul trebuie să năzuiască să înveţe tot, să înţeleagă lumea întreagă. Copacul e puternic doar pe măsura rădăcinii sale, iar cunoaşterea este rădăcina puterii.(...) Să cunoşti cu adevărat şi să înţelegi chiar şi un fir de iarbă înseamnă să studiezi o viaţă întregă, iar lumea e în continuă schimbare.(...) Cu cât înveţi mai mult, cu atât îţi dai seama cât de puţine ştii.
Pornind de la o tragedie la nivel personal pentru eroul principal, Thomas Knight, cartea te va purta de-a lungul întregului mapamond într-o expediţie terifiantă de aflare a unor adevăruri care se vor ascunse.
"Fiţi atenţi ca să trăiţi, căci asta ar putea însemna într-o bună zi. Niciodată nu vedeţi tot ce vedeţi. unul din motivele pentru care aţi fost trimişi la mine este ca să vă arăt ce nu vedeţi în ceea ce vedeţi - ce nu vedeţi când sunteţi speriaţi, sau luptaţi, sau alergaţi, sau vă cordiţi. Nimeni nu vede tot ce vede, dar înainte să ajungeţi pistolari - cei dintre voi care nu pleacă în vest, desigur - o să vedeţi mai multe la o singură privire decât văd unii într-o viaţă întreagă.(...) Pentru că diferenţa dintre a vedea şi anu vedea poate fi diferenţa dintre a trăi şi a muri."
"Abia acum înţelegea că reuşise să dea o lovitură de maestru - în curând toată lumea va afla ce legătură puternică aveau ea şi Henry - şi, privind satisfăcută în jurul ei, văzu cum mezina familiei Holland se gârbovi dintr-odată, având pe chip o expresie de stupefacţie. Avea figura unui iepure înfometat, alungat din vizuină de o vulpe şireată. Penelope ştia că mica ei intrigă şi-a atins ţinta mult mai bine decât orice alt şiretlic pe care l-ar fi născocit Grayson."
Inrigi, răutate, răzbunare, arivism, învelite toate în ambalajul strălucitor al elitei new-yorkeze. Cu cât întâlnirile şi petrecerile simandicoase se înmulţesc, apar cu atât mai multe ocazii de a prezenta şi realitatea din spatele uşilor, realitate care n-are nimic de-a face cu strălucirea: căsătorii aranjate, frustrări şi ambiţii împodobite în cele mai somptuoase toalete. Pe lânga subiectul incitant şi personajele reuşite, autoarea va face şi o analiza a suparficialităţii unei astfel de lumi, o dezvăluire a adevăratei feţe, ascunsă de ceilalţi, dar de multe ori bănuită.
Cu siguranţă omul modern este şi va fi întotdeauna fascinat de Egiptul Antic. Extaziaţi de secole în faţa construcţiilor şi a comorilor egiptene, vom constata că "Ochiul lui Nefertiti" se vrea o cronică a epocii, reuşind să surprindă atât de bine savoarea timpului de mult apus, încât nici un cititor nu va putea spune cu certitudine unde se sfârşeşte adevărul istoric şi unde încep legendele şi speculaţiile. Asistăm cu plăcere la "spectacolul" umanizării marilor faraoni, care se autoproclamau zei pământeni, în aparenţă invincibili, dar supuşi atât frământărilor sufleteşti ale muritorilor de rând, cât şi presiunilor şi maşinaţiilor anturajului şi a celor două mari puteri: preoţii şi armata, astfel încât cu greu supravieţuiau anilor de tinereţe. De la descrierea minuţioasă a moravurilor din palatele faraonului până la cea a meselor servite şi a veşmintelor purtate în epocă, cartea reprezintă o frescă vie, un tablou animat, pe care-l contemplăm fascinaţi.
"În cele din urmă, am hotărât să-mi îndrept paşii spre mansardă şi acolo m-am aşezat, sprijinit de perete, după care m-am întins pe podea, cu privirea încâlcită în pânzele de păianjen care păreau să acopere totul, mirându-mă de precizia lor implacabilă şi meditând că aşa ar putea fi timpul oamenilor, un fel de pânză de păianjen gigantică, al cărui desen secret ne este necunoscut şi de care atât viaţa, cât şi moartea ascultă cu aceeaşi docilitate cu care liniile şi planurile urmează principiile geometriei. M-am speriat un pic atunci când m-am gândit câte veacuri grăbite vor urma acestuia care ne-a fost dat nouă să-l străbatem, cu ce jovialitate iritantă se vor scurge zilele fără mine atunci când eu nu voi fi al lor, nici ele ale mele, şi am reuşit cu greu să mă consolez cu gândul că timpul care nu trebuia să-mi aparţină nu era nici el timp."
Este o carte fermecătoare, cu un uşor iz desuet, care, surprinzător, contribuie la şarmul volumului. Îmbinând erudiţia şi o deosebită stăpânire a artei literare pe de-o parte, iar pe de alta suspansul unei cărţi poliţiste clasice, autorul reuseste sa te ţină strans în mreje, iar Lordul Peter Wimsey, cu toate excentricităţile sale, îţi face lectura şi mai captivantă.
"E vremea fiarelor (...) e vremea leilor, a lupilor şi a câinilor fioroşi, a corbilor şi a ciorilor de hoit."
Această a patra parte a seriei "Cântec de Gheaţă şi Foc" va stârni în mintea cititorului un val de întrebări: Şi totuşi pentru ce s-a purtat Războiul? Pentru...Dreptate? Pentru..."Bine"? Pentru "Binele" cui? Păşind pe urmele cavalerului-fecioară Brienne, sau pe cele ale lui Jaime Lannister, vom fi martorii unei "salbe" de orori şi fărădelegi ce vor fi greu de suportat. Pentru că, în timp ce "puternicii" uneltesc şi urzesc, marea masă a celorlalţi nu ajunge să reprezinte decât... "festinul ciorilor".
Deşi titlul acestei cărţi ne-ar determina să o considerăm un roman despre artă, descoperim cu plăcere că suntem în faţa unei cărţi poliţiste de factură clasică, care respectă parcă "canoanele" englezeşti, cu o intrigă extrem de complicată şi incitantă. Bineînţeles că este vorba şi despre artă, mai ales că toată acţiunea se desfăşoară în jurul membrilor unui comitet ce se ocupă de picturile celebrului Tiziano, dar în centru vom găsi investigarea unor morţi suspecte.
Fără să te plictisească cu prea multe detalii, autorul te introduce cu măiestrie în cadrul în care se petrece acţiunea, fie că este vorba de Veneţia, Milano sau chiar Franţa.
