|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Cu decenii în urmă, strămoşii noştri au înţeles că nu ideologiile politice, crezurile religioase, deosebirile de rasă sau naţionalitate sunt de vină pentru războaiele din lume. Mai degrabă, au tras concluzia că de vină este personalitatea umană... înclinaţia omenirii către rău, în oricare formă ar fi. Ei s-au împărţit în facţiuni care caută eradicarea acelor însuşiri considerate de ei răspunzătoare pentru neorânduiala lumii.(...) Lucrând laolaltă, aceste cinci facţiuni au trăit în pace vreme de mulţi ani, fiecare contribuind la câte un alt sector al societăţii.
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri, zisese Jojen. Un om care nu citeşte nu trăieşte decât una singură. Cântăreţii pădurii n-aveau nicio carte. Nici cerneală, nici pergamente, niciun limbaj scris. Aveau, în schimb, copaci şi, mai presus de toţi aceştia, copacii inimii. Când mureau, intrau în pădure, în frunză, în ramură şi în rădăcină şi copacii îşi aminteau. Toate cântecele şi toate descântecele lor, istoriile şi rugăciunile, tot ce ştiau despre lumea asta. Maesterii îţi vor spune că toţi copacii inimii le sunt închinaţi vechilor zei. Cântăreţii cred că ei sunt vechii zei. Când mor, devin o parte a divinităţii."
Multiplele registre în care poate fi citită această carte fac din ea o scriere extrem de complexă, iar felul în care a fost concepută o face de-a dreptul extraordinară. Este scrisă într-o manieră aproape nonşalantă, o nonşalanţă izvorâtă din cunoaşterea propriei valori, devenind o carte care este bună pur şi simplu, fără să "cerşească" aprecierea noastră. Putând fi interpretată pe de-o parte ca un fantasy extraordinar şi diferit, pe de altă parte ca o bătălie interioară a sufletului adolescentin în derivă, unde aceste "Teritorii" le putem vedea ca o plăsmuire a unei minţi chinuite de copil pentru a putea face faţă necazurilor reale, sau, simplu, ca o metaforă a vremurilor noastre. Ai senzaţia că indiferent cum ai citi această carte şi cum ai interpreta-o, nu poţi da greş. Poate însemna altceva pentru fiecare cititor în parte, lucru care o face atât de intteresantă. Sau ... totul să nu reprezinte decât un vis?
"O expresie franţuzească, l`heure bleue sau "ora albastră" se referă la ora trăită între lumină şi întuneric. Un timp apreciat pentru calitatea luminii şi totodată timpul când parfumul florilor este cel mai intens."
Pentru cei care citesc foarte mult şi care au tendinţa să pornească de la premisa că toate sunt la fel, pot spune că această carte reprezintă o surpriză. Este scrisă într-un fel original şi poate fi dată drept exemplu prin faptul că se poate scrie despre sordid şi despre o lume urâtă, a prostituţiei, a asasinilor cruzi şi a dezaxaţilor, cu eleganţă, fără a folosi un limbaj trivial. Este o carte la care ai nevoie de deschidere, concentrare şi poftă de gândire, cu o acţiune sumbră, în care, de cele mai multe ori, triumfă răul, iar binele este o lumânare firavă într-un întuneric beznă. O carte care oferă un credit nemeritat oamenilor răi, susţinând că sunt controlaţi de ceva mai presus decât ei, o carte în care orice ai face trecutul te va prinde din urmă şi-ţi va deforma prezentul, pentru că: "Prezentul este foarte fragil, iar pământul de sub picioarele noastre subţire şi înşelător.
Design foarte atrăgător şi promisiunea unei lecturi captivante. Ei şi totuşi, ştiţi zicala: "Nu judeca o carte după copertă". Ca şi măiestrie în mânuirea cuvintelor este bunicică, dar ca subiect.... Chiar ne doream "Frumoasa şi Bestia" reinterpretată? Dacă ne place povestea de ce să nu citim originalul? Lăsând la o parte lipsa de originalitate în alegerea subiectului, cartea ridică câteva probleme care ne-ar putea atrage; să vedem un puşti enervant "de bani gata" cum o păţeşte şi nici măcar milioanele "lui Tati" nu-l pot salva. Paradoxal, ca un apropo la "Nu judeca... ", tuturor ni se întâmplă să cunoaştem oameni frumoşi ca fizic, şi mai apoi să descoperim că au un suflet hidos. Cam asta ar fi ideea forţată pe care ar trebui s-o reţinem dacă tot am citit cartea. A! Şi tot ca o trimitere la un clasic mi-a amintit de "Portretul lui Dorian Gray". Nu mi s-a părut nici prea romantică, nici prea aventuroasă, nici prea captivantă, nici prea rea...
"... un asemenea sistem, în care cineva îţi dictează fiecare mişcare - fie el zeu, sau diavol, sau subconştientul nostru, sau genele noastre tiranice -, este imposibil. Viaţa însăşi trebuie să se bazeze pe posibilitatea infinită a alegerii şi a întâmplării. dacă nu putem dovedi asta, trebuie să credem că aşa este.
"Deseori adevăratele tragedii ale vieţii se petrec într-o manieră atât de neartistică încât ne rănesc prin violenţa lor crudă, incoerenţa lor absolută, precaritatea absurdă a sensului, totala lipsă de stil. Ne afectează la fel cum ne afectează vulgaritatea. Ne dau impresia unei forţe brutale şi ne revoltăm împotriva ei. Uneori, totuşi, viaţa ne este traversată de o tragedie care posedă elementele artistice ale frumosului. Dacă aceste elemente ale frumosului sunt reale, atunci ele apelează pur şi simplu la capacitatea noastră de a simţi efectul dramatic. Brusc ne dăm seama că nu mai suntem actorii, ci spectatorii piesei. Sau ne aflăm mai curând în ambele posturi. Ne privim şi simpla minunăţie a spectacolului ne farmecă. (...) În mod normal ar trebui să absorbi culorile vieţii, dar n-ar trebui să-ţi aminteşti detaliile. Detaliile sunt întotdeauna vulgare."
"În interiorul cercului format de zid, mai multe pietre negre, înalte de optsprezece sau douăzeci de picioare, se înălţau din pământ ca nişte degete imense. Odată ce le vedeai, nu-ţi mai puteai lua ochii de la ele.(...) Aceste nouă pietre erau Mormintele din Atuan. Se spunea că fuseseră înălţate de pe vremea primilor oameni, încă de când fusese creat ţinutul Terramare. Fuseseră plantate pe întuneric când pământurile se ridicaseră din adâncurile oceanelor. Erau de departe mai străvechi decât Regii-Zei din Kargad, mai vechi decât zeii Gemeni, mai străvechi decât lumina. Erau mormintele celor care fuseseră stăpâni înainte ca lumea oamenilor să ia fiinţă, a celor nenumiţi, iar cea care-i slujea nu avea nume."
"Încă de la aşezarea coloniilor, labirintul de cuarţ verde-luminos oferise un refugiu, periculos, e adevărat, unui întreg clan de hoţi, criminali, evadaţi, dealeri de droguri, şefi ai unor culturi şi alţii care nu doreau să-şi ducă activităţile la lumina zilei.
Jos, aici, în nesfârşita reţea de pasaje, necartografiate în cea mai mare parte, exista întotdeauna un loc unde te puteai ascunde, cu condiţia să îţi asumi riscurile. O singură greşeală făcută în catacombe putea sfârşi printr-o condamnare la moarte sau chiar mai rău."
Seria "Vânătoarea de fantome" continuă cu această savuroasă parte a treia. Deşi începută în Aurora Springs, acţiunea descrisă se va muta în cunoscutul oraş din primele două părţi, Cadence. În prim plan se vor afla alte fermecătoare personaje ale lumii create de autoare. Astfel Elly St.Clair şi Cooper Boone vor lua locul de onoare, iar aventurile prin care trec, atât în interesul Breslei, cât şi în plan profesional, vor stimula toate simţurile cititorului, încă fascinat de paneta Harmony şi capcanele ei.
