|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Dacă la începutul cărţii frământările personajelor sunt mai ales de natură interioară - să nu uităm că acţiunea se petrece într-un soi de casă de corecţie, până la final totul se va comprima într-o supremă bătălie între bine şi rău. Într-un internat în care toţi rezidenţii ascund câte un secret, şi în care nici profesorii nu par mai "luminoşi", Luce se confruntă atât cu demonii interiori şi cu umbrele care-i înconjoară viaţa, şi pe care le vede dintotdeauna, cât şi cu inexplicabilele ei sentimente profunde pentru Daniel, un coleg care-i dă din prima clipă senzaţia de deja vu şi o nelinişte inexplicabilă. Nu este insensibilă nici la atenţiile lui Cam şi astfel declanşează o ostilitate între cei doi, care poate duce la ceva mult mai grav. O carte despre conceptul de iubire eternă, despre suflete pereche şi despre o dragoste nepermis de mare, care sfidează chiar regulile "de bază" ale credinţei, drept pentru care este blestemată.
"Îşi imagină că întreaga lume era adormită, vrăjită de verdele - marin al castelului. Timpul venea şi trecea, munţii se înălţau şi se prăbuşeau, lujerii cotropind oraşul cufundat în somn, ascunzându-l sub straturi de ghimpi şi frunze. Ea era singura persoană trează.
Îşi trase mantia în jurul său. Va câştiga. Va câştiga şi îl va servi pe rege, apoi va dispărea în neant şi nu se va mai gândi la castele sau regi, sau asasini. Nu îşi dorea să domnească din nou peste acest oraş. Magia era moartă, Fae fuseseră alungaţi sau executaţi, iar ea nu va mai avea niciodată nimic de-a face cu înălţarea şi declinul vreunui regat.
Nu avea un destin. Nu mai avea."
Celaena Sardothien va fi nevoită să-şi "vândă" sufletul pentru a scăpa din minele din Endovier. Promite, în schimbul libertăţii, că va lupta pentru regele Adarlanului. Concursul pentru alegerea Campionului regelui îi va aminti cititorului de "Jocurile foamei", cu diferenţa că aici, deşi cu toţii luptă pentru a scăpa de diverse forme de supunere, scenele sângeroase sunt mai diluate. Pentru Celaena, un asasin pregătit de Arobynn Hamel, nu competiţia reprezintă o mare frământare, ci, mai degrabă, se va dovedi nepregătită pentru valul de sentimente ce o vor năpădi odată ajunsă la castel.
"Ţi-a povestit Oliver despre omul acela, care împrăştia seminţele? A aruncat unele la marginea ţarinei şi le-au mâncat păsările. A lăsat unele pe pământ pietros şi foarte curând s-au uscat. Altele au ajuns printre buruieni, care au crescut şi le-au acoperit. Însă unele dintre seminţele pe care le-a plantat semănătorul au ajuns în pământ bun...Asta-i Arthur, tu trebuie să fii acel pământ! Trebuie să te pregăteşti pentru asta."
Suntem părţi ale unei lumi în care nimeni nu este nevoit să rişte inutil, o lume în care înainte de a întreprinde o acţiune, poţi afla opinia altora despre asta. Progresul, nu-i aşa? Carte de faţă te va purta în timpul de mult apus al acţiunii, când la întrebările ce te frământau căutai asiduu răspunsurile singur, când viaţa ţi-o clădeai cărămidă cu cărămidă, iar călătoriile iniţiatice reprezentau un mod de a te pune la încercare şi de a te forma ca om.Şi dacă pentru a face faţă încercărilor aveai nevoie de o "dublură" eroică şi neînfricată, cu atât mai bine! "Fiecare dintre noi are nevoie de o încercare(...), iar un om care n-a trecut prin ea este pierdut pentru sine. (...) Fiecare dintre noi trebuie să avem un vis pentru a ne lumina paşii prin lumea asta întunecată."
Întâlneşti din când în când câte o carte despre care îţi vine greu să vorbeşti. De ce? Pentru că ai senzaţia că, dacă spui ceva, risipeşti magia. Într-un cuvânt, este vorba despre magia autoarei de a crea o lume atât de detaliată, încât nu îţi poate da decât impresia de real, o descriere atât de amănunţită, încât nu poţi să nu fii parte integrantă a acestei lumi. Despre ce este vorba? Despre Umanitate, pur şi simplu. Despre faptul că, a fi om, înseamnă mult mai mult decât apartenenţa la această specie, despre limitele umanităţii, grosolan încălcate pentru a oferi "Pâine şi Circ", şi despre faptul că, în mijlocul infernului, puţini dintre noi şi-ar mai păstra această firavă umanitate.
Eroina noastră, Katniss, sfidează atât destinul cât şi cruzimea guvernanţilor, demonstrându-le ce înseamnă să fii cu adevărat Om: " Vreau să fac ceva, aici şi acum, ceva care să-i silească să se ruşineze, să se simtă răspunzători, vreau să-i arăt Capitoliului că, indiferent ce-ar face şi ce ne-ar sili să facem, există o parte a fiecărui tribut pe care n-o poate lua în stăpânire.(...) Că şi eu sunt mai mult decât atât."
"Jocurile Foamei" este o carte despre speranţă, dragoste şi prietenie în mijlocul unui coşmar pe care umanitatea este perfect capabilă să-l facă real.
Dacă cineva m-ar întreba "E bună cartea?", nu aş putea răspunde. De ce? Pentru că "bună" nu ar putea niciodată caracteriza pe măsură această carte. Citind-o eşti ridicat automat la alt nivel. Eşti absorbit în interiorul lumii create de autor şi iei parte cu sufletul la gură la călătoria prin viaţă a unui băieţel, fiul nelegitim al prinţului Chivalry. O lume extraordinar de bine surprinsă te învăluie şi te fascinează,autorul reuşind să te facă să simţi, să miroşi, să guşti, să pipăi, să te bucuri alături de erou şi să plângi de deznădejde cu el. Un băieţel fără nume, pentru că nimeni nu s-a gândit că ar avea nevoie de unul, trece peste dispreţul de a fi copilul cu sânge amestecat şi devine ucenicul lui Chade, asasinul regelui. Astfel începe iniţierea micului bastard pentru că: "Nu e nimic rău în a învăţa. Nici măcar în a învăţa cum să omori. Nu e nici bine.
Este o carte extraordinară, pe care nu o citeşti, ci pur şi simplu eşti învăluit în magie. Pătrunzi într-o lume atemporală, o lume pe care o percepi din perspectiva unui copil.
"Nu putem împărţi pământul ăsta, nu-i aşa, noi, cele două seminţii aparent asemănătoare şi atât de pe deplin diferite.(...) Ce rasă poate trăi alături de o alta? Războiul e universal; iar războaiele sunt tribale, indiferent ce altceva s-ar spune! Sunt tribale şi sunt menite să extermine. Nu vor înceta niciodată. Oamenii visează pacea eternă, dar nu se poate realiza, nu atâta vreme cât există oameni.(...) Trib, rasă, clan, familie. Seminţele urii împotriva a tot ce este diferit sunt sădite adânc înăuntrul nostru. Nu trebuie să ne predea cineva lecţii de ură. Trebuie să fim învăţaţi cum să nu cedăm în faţa ei. Ura e în sângele nostru; dar în mintea noastră există compasiunea şi dragostea, care trebuie s-o înfrângă."
"Auzea din nou în minte cuvintele Doamnei: "Fiu a O Sută de Regi". Ce voise să spună? De ce tocmai el? Întrebările îi stăruiau în gând.(...) Închise ochii şi-şi ţinu respiraţia, iar o clipă toate aceste sunete neînsemnate adunate din lume în jurul lui se transformară în muzică. Deveni conştient de un cântec, n-ar fi putut spune însă dacă venea dinlăuntrul său ori din afară sau dacă spiritul lui îl intona, dar auzea tot mai bine dulcea melodie."
Lasă-te învăluit din nou în magia Avalonului cu această carte ce continuă impresionanta serie fantasy. Mai mult ca până acum, vei simţi magia străveche a tărâmului, neîntinat de trecerea timpului sau de luptele şi frământările ce se desfăşoară dincolo de ceţurile ce-l apără. Personajele se vor perinda într-o poveste ce se întinde pe sute de ani de istorie, cititorul putând urmări cu interes descendenţa Marilor Preotese ale Avalonului. Vom lua parte la instruirea novicilor şi vom înţelege că, deşi trăiesc într-o lume magică, Preotesele se supun întotdeauna voinţei Zeiţei, voinţă care de multe ori nu corespunde propriilor lor dorinţe. Din nou creştinismul se va "atinge" de străvechile credinţe, iar lecţia transmisă va fi că habotnicia este un mare deserviciu indiferent de Dumnezeul la care te inchini.
Trebuie să recunosc că această recenzie m-a pus în încurcătură. Nu că n-ar fi o carte bună, ci mai degrabă este o carte pentru "cunoscători". Subiectul este interesant şi te incită această crono-afecţiune, cu alte cuvinte călătoria în timp. Să recunoaştem acum: să poţi călători în timp, să afli "chestii" care-ţi pot îmbunătăţi viaţa prezentă, cine nu şi-ar dori? Bineînţeles că toate vin cu un preţ, pentru că aşa-i viaţa: "ţi se dă cu o mână, ţi se ia cu două". Dar ideea în sine rămâne foarte atrăgătoare, cu toate neajunsurile ei. Harry va găsi refugiul său pentru aceste neajunsuri în dragostea lui pentru Clare, după cum recunoaşte chiar el: "Dragostea noastră a fost firul din labirint, plasa de sub cel care merge pe sârmă la mare înălţime, singurul lucru real din viaţa asta ciudată a mea, singurul în care am putut să mă încred vreodată". Pentru că, într-adevăr, Clare reprezintă singura constantă din viaţa lui.
"Noaptea se lasă şi acum veghea mea începe. Nu se va sfârşi până la moarte. Nu-mi voi lua soţie, nu voi avea pământuri, nu voi zămisli copii. Nu voi purta coroane şi nu voi câştiga glorie. Voi trăi şi voi muri la locul meu de veghe. Sunt sabia din întuneric. Sunt păzitorul de pe ziduri. Sunt focul care arde frigul şi lumina care aduce zorile, goarna care-i trezeşte pe cei adormiţi şi sunt scutul care păzeşte ţinuturile oamenilor. Îmi dăruiesc viaţa şi onoarea Rondului de Noapte, pentru noaptea aceasta şi pentru toate nopţile ce vor veni."
