|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Cu siguranţă omul modern este şi va fi întotdeauna fascinat de Egiptul Antic. Extaziaţi de secole în faţa construcţiilor şi a comorilor egiptene, vom constata că "Ochiul lui Nefertiti" se vrea o cronică a epocii, reuşind să surprindă atât de bine savoarea timpului de mult apus, încât nici un cititor nu va putea spune cu certitudine unde se sfârşeşte adevărul istoric şi unde încep legendele şi speculaţiile. Asistăm cu plăcere la "spectacolul" umanizării marilor faraoni, care se autoproclamau zei pământeni, în aparenţă invincibili, dar supuşi atât frământărilor sufleteşti ale muritorilor de rând, cât şi presiunilor şi maşinaţiilor anturajului şi a celor două mari puteri: preoţii şi armata, astfel încât cu greu supravieţuiau anilor de tinereţe. De la descrierea minuţioasă a moravurilor din palatele faraonului până la cea a meselor servite şi a veşmintelor purtate în epocă, cartea reprezintă o frescă vie, un tablou animat, pe care-l contemplăm fascinaţi.
"În cele din urmă, am hotărât să-mi îndrept paşii spre mansardă şi acolo m-am aşezat, sprijinit de perete, după care m-am întins pe podea, cu privirea încâlcită în pânzele de păianjen care păreau să acopere totul, mirându-mă de precizia lor implacabilă şi meditând că aşa ar putea fi timpul oamenilor, un fel de pânză de păianjen gigantică, al cărui desen secret ne este necunoscut şi de care atât viaţa, cât şi moartea ascultă cu aceeaşi docilitate cu care liniile şi planurile urmează principiile geometriei. M-am speriat un pic atunci când m-am gândit câte veacuri grăbite vor urma acestuia care ne-a fost dat nouă să-l străbatem, cu ce jovialitate iritantă se vor scurge zilele fără mine atunci când eu nu voi fi al lor, nici ele ale mele, şi am reuşit cu greu să mă consolez cu gândul că timpul care nu trebuia să-mi aparţină nu era nici el timp."
"Auzea din nou în minte cuvintele Doamnei: "Fiu a O Sută de Regi". Ce voise să spună? De ce tocmai el? Întrebările îi stăruiau în gând.(...) Închise ochii şi-şi ţinu respiraţia, iar o clipă toate aceste sunete neînsemnate adunate din lume în jurul lui se transformară în muzică. Deveni conştient de un cântec, n-ar fi putut spune însă dacă venea dinlăuntrul său ori din afară sau dacă spiritul lui îl intona, dar auzea tot mai bine dulcea melodie."
Lasă-te învăluit din nou în magia Avalonului cu această carte ce continuă impresionanta serie fantasy. Mai mult ca până acum, vei simţi magia străveche a tărâmului, neîntinat de trecerea timpului sau de luptele şi frământările ce se desfăşoară dincolo de ceţurile ce-l apără. Personajele se vor perinda într-o poveste ce se întinde pe sute de ani de istorie, cititorul putând urmări cu interes descendenţa Marilor Preotese ale Avalonului. Vom lua parte la instruirea novicilor şi vom înţelege că, deşi trăiesc într-o lume magică, Preotesele se supun întotdeauna voinţei Zeiţei, voinţă care de multe ori nu corespunde propriilor lor dorinţe. Din nou creştinismul se va "atinge" de străvechile credinţe, iar lecţia transmisă va fi că habotnicia este un mare deserviciu indiferent de Dumnezeul la care te inchini.
"Acum instrumentele se aflau din nou în lume, în istorie, şi nu va trece multă vreme până când cineva se va folosi de puterile lor. Acum nu mai conta decât dacă aveau să fie puse în slujba răului sau a binelui."
În sfârşit avem ocazia, în acest al 2-lea volum al seriei "Orcii", să reluăm aventurile alături de echipa Jderilor. La fel de dinamică precum prima parte, "Legiunea Tunetului" te va purta alături de războinicii orci în vâltoarea unor bătălii pe măsura lor de sângeroase. Autorul va introduce în scenă personaje noi şi interesante; Jennesta ne va fermeca în continuare, însă va împărţii "laurii" cu Adpar. Apariţia lui Serapheim în mijlocul evenimentelor va intriga cititorul pe parcursul întregului volum, aceasta reprezentând numai una din surprizele poveştii. Jderii vor trebui iarăşi să lupte atât pentru stelele magice, cât şi pentru a-şi salva vieţile şi a-şi întregi trupa.
" Dacă un om caută să schimbe lumea, ar trebui mai întâi s-o înţeleagă.(...) Fierarul trebuie să înveţe rosturile metalelor, tâmplarul rosturile lemnului, altfel munca lor va preţui puţin. Magia de rând e nestăpânită şi periculoasă, căci vine din cealaltă Parte şi să recurgi la lumea de jos e periculos. Magul potenţează vraja cu ştiinţă şi astfel realizează Înalta Artă, dar, asemenea fierarului sau tâmplarului, el trebuie să caute să schimbe doar ceea ce înţelege. Cu fiecare lucru pe care îl învaţă, puterea lui este sporită. Aşadar, magul trebuie să năzuiască să înveţe tot, să înţeleagă lumea întreagă. Copacul e puternic doar pe măsura rădăcinii sale, iar cunoaşterea este rădăcina puterii.(...) Să cunoşti cu adevărat şi să înţelegi chiar şi un fir de iarbă înseamnă să studiezi o viaţă întregă, iar lumea e în continuă schimbare.(...) Cu cât înveţi mai mult, cu atât îţi dai seama cât de puţine ştii.
-Ted_Dekker.png "Negru - Matca Răului (seria Trilogia Cercului 1) - Recenzii carti bune")
O lectură de-a dreptul surprinzătoare. Autorul reuşeşte să creeze o lume halucinantă, plină de fiinţe ciudate şi de oameni parcă "resetaţi", lume ce se împleteşte cu cea reală. Thomas Hunter este aparent un om normal prins între cele două lumi. Dacă în lumea reală, sau cel puţin cea care ni se pare nouă reală, ameninţarea este reprezentată de ceva absolut posibil - un virus aeropurtat care poate distruge întreaga omenire - în lumea visului binele şi răul sunt delimitate tranşant pe teritorii, iar apa capătă valori magice atât în sfera binelui, cât şi în cea a răului. Este o lume a înşelătoriei, în care îţi este foarte greu să rezişti tentaţiilor, cea mai mare tentaţie reprezentând-o goana după adevăr. Acest adevăr este sinonim cu cunoaşterea şi reprezintă marea putere după care tânjesc fiinţele umane.
"Iubiţi cuvintele, dar nu ştiţi să vă slujiţi de ele. Vorbiţi la nesfârşit. Dar cuvintele voastre sunt la fel de sterpe ca şi pietrele. Vi le azvârliţi unii celorlalţi şi nimeni nu ascultă cu adevărat ceea ce spune celălalt. Nimic nu v-ar putea uni, căci niciunul nu recunoaşte că ar putea exista cineva mai înţelept decât el însuşi..."
"Una din rarele bucurii de care are parte un principe este dragostea nefăţărită a supuşilor săi. Istoria cunoaşte puţini dintre aceştia, căci cel ce stăpâneşte într-o mână ţine sceptrul, în cealaltă cnutul.(...) Alexandru Ioan Cuza făcea parte dintre cei puţini. Nu o dată avusese ocaziunea să constate dragostea pe care i-o dăruia poporul său: plugari, târgoveţi, o parte din boierimea ţării - luminaţii - îi închinau cele mai nobile simţăminte, Alexandru Ioan era steaua lor, norocul unui popor urgisit, depozitar de idealuri şi nădejdi, părinte şi cârmuitor blând. Cuza nu urcase treptele tronului retezând capete, nu-l păstra cu flinta, barca lui nu plutise niciodată pe o mare de sânge şi lacrimi. De aceea nici nu simţea teama."
Puţini autori reuşesc să schimbe registrul şi să adapteze limbajul, şi naraţiunea în sine, epocii în care se petrece acţiunea. Iată că Rodica Ojog Braşoveanu nu va avea nevoie decât de câteva pagini pentru a te fermeca şi a te prinde în această aventură a protipendadei bucureştene din timpul domniei lui Cuza. Vei petrece timpul atât în casele boierilor de partea lui Vodă, cât şi în cele ale "ţesătorilor" de intrigi şi vei savura cu aceeaşi voluptate descrierile decorurilor, caracterizările personajelor, simţind şi văzând cu proprii ochi fastul epocii.
"Vulturul habsburgic va stăpâni deasupra întregii Evrope. În ajutorul Balcanilor vor sări ruşii şi parte din republicile italiene împinse de papă, care va fi indignat de ticăloşiile păgânilor asupra lumii creştine. Totodată, eliberând ţările asuprite de Semilună, papa îşi închipuie că influenţa catolică s-ar extinde asupra întregii Evrope."
Păşeşte, cititorule, în epoca Brâncovenilor, gustând din fastul curţii domneşti, din glumele târgoveţilor, din dramele caselor boiereşti. Vei nimeri în mijlocul manevrelor politice, când Valahia, ca întotdeauna, era disputată atât de puterile occidentului, cât şi de semiluna turcească. Trimişi ai celor ce încearcă să-şi întindă influenţa asupra întregii Europe vor fi găzduiţi pe teritoriul românesc, iar intrigile politice, culminând cu intervenţia misteriosului spion al turcilor, Trandafirul, vor face deliciul lecturii.
Pe fondul frământărilor la nivel înalt, iată că se găseşte timp şi pentru dragoste, astfel încât Smaragda Cherchez, promisă de Vodă Brâncoveanu cneazului sârb Alexandru, găseşte de cuviinţă să fugă cu alesul inimii sale, Gheorghiţă Filipescu.
Încep recenzia cu un citat, care mi-a atras atenţia, despre devastatorul virus care infectează omenirea. Virusul acesta reprezintă "marele element nivelator". "Nivelator prin faptul că nu face nici o deosebire între oameni. Preşedintele este la fel de vulnerabil ca vagabondul care doarme pe unde apucă." Oare toate aceste să reprezinte o lecţie de umilinţă pentru noi toţi? Ajungând cu lectura la acest volum 3 am realizat un lucru. În toată această nebunie a războaielor cu arcuri şi săbii, pe de-o parte, şi viruşi scăpaţi de sub control, pe de alta, ce ne surprinde este...speranţa. Speranţa că un scriitor ratat poate deveni Thomas de Hunter, mare căpetenie şi războinic în lumea lui Elyon, iar în cealaltă lume cel de care atârnă soarta omenirii. Cum să nu te fascineze posibilitatea asta? Ca oricare dintre noi să fie născut pentru lucruri măreţe, şi la un moment dat să se producă declicul care să declanşeze aventura.
