|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Fiecare adult are sufletul său, care se află în cele mai diverse locuri. Filozofia şamanilor la străvechii tuvini stă mărturie faptului că, de locul unde se găseşte sufletul depinde dacă omul duce o viaţă bună sau rea. Fiecare tuvin are două suflete, de la vârsta de treisprezece ani şi până la sfârşitul vieţii. Primul suflet, anume Kijinin bora sunezini este sufletul cenuşiu al omului.
În percepţia tuvinilor, durata vieţii omului depinde de locul unde se află sufletul său principal. Dacă acesta se află pe artea mâinii stângi a omului, acestuia îi este sortită o viaţă lungă. Dacă este pe partea mâinii drepte, acesta se va îmbolnăvi des şi va muri prematur."
Curiozitatea antropologului amator, ce se găseşte în fiecare cititor pasionat, va găsi în această carte o impresionantă cronică a şamanismului siberian. Dacă până acum doar auzisei, în mare, ce este şamanismul, aici vei descoperi, cu ajutorul serioasei documentări, ritualurile, istoria, obiectele de cult, mijloacele şi circumstanţele desfăşurării acestui fenomen. Un popor mic, despre care, personal, nu cunoşteam prea multe, va transmite prin reprezentantul său, autorul acestei cercetări în scris, tradiţii străvechi reînviate pe această cale şi menite să fascineze pe deplin cititorul.
"Îmi imaginez că va veni o zi în care vindecarea va deveni o capacitate universală şi în care durerea şi suferinţa de pe această planetă se vor reduce în mod semnificativ, la o fracţiune infinitezimală din cele pe care le vedem la ora actuală. Am cunoscut personal familii ai căror membrii au devenit mai apropiaţi în urma practicării vindecării prin atingere. Îmi imaginez ca va veni o zi în care toţi membrii marii familii a umanităţii se vor simţi mai apropiaţi unii de ceilalţi, prin împărtăşirea reciprocă a iubirii şi prin aplicarea acestei energii a vindecării."
"...sufletul include viaţă, moarte, divinitate, dragoste, sens, adâncime şi intensitate. Dar sufletul este, dincolo de toate, la fel de mult un mod de a fi şi de a percepe ca şi un datum. În acest sens, sufletul este dependent de om pentru întrupare la fel cum omul este dependent de suflet pentru profunzime. Rezultă că activitatea analizei nu este de a vindeca sufletul, ci, mai degrabă a facilita acea "făurire a sufletului.""
Cartea de faţă oferă specialiştilor, şi nu numai lor, o privire asupra teoriilor lui Jung, dar şi felul cum au dus mai departe post-jungienii aceste idei, ce au respins sau adaptat din acest model şi ce au adaptat din alte surse. Vei găsi în "Jung şi post-jungienii" nume precum Adler, Hillman, Neumann sau Fordham şi te vei familiariza cu modul lor de interpretare a teoriilor fundamentale ale lui Jung, dar vei găsi totodată şi impactul acestor modificări în abordarea analizei psihologice.
O carte complexă, scrisă dintr-o perspectivă obiectivă, "Jung şi post-jungienii" are darul de a te provoca în a-ţi îmbogăţi cunoştinţele cu o vastă colecţie de teorii ale psihologiei analitice, precum şi modul lor de abordare practică.
"Puterea voinţei este excelentă pentru supravieţuire, dar ca să învăţăm să trăim şi să primim abundenţa reală a universului avem nevoie de unelte interioare mai avansate, ca de pildă autocunoaşterea, curajul, abandonul de sine şi încrederea. (...) Voinţa ne ajută o bună parte din drum. Dar dincolo de punctul în care calea pe care o putem "construi" noi înşine se sfârşeşte, începe o cale pe care trebuie să mergem pur şi simplu. O cale necunoscută, fără asigurări şi fără garanţii."
Pornind de la propria experienţă nefericită de viaţă, care a transformat-o în invalidă, autoarea va încerca să explice că existenţa nu reprezintă o lungă înşiruire de coincidenţe, o consecinţă a voinţei unui "deus ex machina", sau un flux asupra căruia nu poţi interveni. În plus, chiar şi experienţele aparent negative au importanţa lor covârşitoare asupra destinului individual. Prin exemplul personal, Annemarie Postma se vrea un ghid pentru cei ce vor să-şi impună inima asupra egoului, transformând această carte într-o lecţie de viaţă, într-un îndreptar spre îmbunătăţirea personală.
"Din pricina dorinţelor noastre mistuitoare, spune Buddha, ne dorim ca lucrurile să fie uşor de înţeles. Simplificăm, concretizăm sau permanentizăm experienţe sau sentimente care sunt, prin însăşi natura lor, trecătoare sau efemere. Procedând în acest fel, ne definim pe noi înşine prin stările noastre de spirit şi prin gândurile noastre. De exemplu, nu lăsăm să fim de la natură aşa cum suntem noi înşine, fericiţi sau trişti; ne propunem să devenim o persoană fericită sau una tristă. Aceasta este tendinţa cronică a minţii ignorante sau amăgitoare să facă "lucruri" din ceea ce nu este niciun lucru. Când înţelegi că este vorba despre o dorinţă mistuitoare, această înclinaţie începe să se zdruncine; nu mai are nici un sens să vezi permanenţă acolo unde nu există aşa ceva. Materialul din care ne construim identităţile noastre devine inutil şi se fărâmă când acoperişul ignoranţei este spulberat."
Dorinţa de echilibru mental a omului modern l-a determinat pe acesta să caute răspunsuri în culturi şi religii ce se îndepărtează vizibil de tumultul vieţii cotidiene. Astfel noi cercetări au luat fiinţă şi, surprinzător, a reieşit că abordarea modernistă are multe puncte comune cu tehnicile antice de echilibrare a individului.
"În cultura occidentală fluturii, aceste fiinţe gingaşe, uşoare, vaporoase, sunt consideraţi cu plăcere ca simbol al feminităţii.
În Japonia, ca fluture este văzut bărbatul. Femeile sunt asemuite florilor. Fluturele zboară din floare în floare, poposeşte pentru scurt timp pentru a se desfăta şi zboară mai departe. Femeile sunt încântătoarele flori. Ele nu se apără. Din contră, într-o concurenţă răbdătoare ele strălucesc în splendide culori. Ele ademenesc în tăcere, dar printr-o frumuseţe înşelătoare, limitată de scurta lor perioadă de înflorire. Preţul efortului lor este trecătoarea atingere a fluturelui. Care nu zăboveşte mult. Deci, osteneală zadarnică. Căci fluturele ar veni oricum. Face parte din natura bărbatului - spun japonezele cu experienţă - să viziteze toate florile pe care zborul i le aduce în cale. Aici nu există o intenţie. Doar hazard şi ocazie."
"Religia, oricare ar fi caracterul şi adevărata ei natură, va împrumuta întotdeauna o nuanţă din obiceiurile şi firea celor celor care o adoptă. Nimic nu poate ilustra mai bine adevărul acestei observaţii decât istoria religiei creştine. Oricine deschide Evanghelia şi o citeşte fără idei preconcepute şi prejudecăţi nu poate să nu recunoască imediat pietatea raţională şi ardentă, bunăvoinţa activă, moralitatea pură, libertatea nobilă faţă de opreliştile lumii, unită cu despovărarea plină de râvnă de toate îndatoririle sociale, pe care le insuflă fiecare pagină a ei. Totuşi, în răsărit găsim această religie degenerată în supersiţie lamentabilă şi subterfugii metafizice (...) în timp ce în apus a asumat un caracter fanatic şi feroce considerând sabia un instrument de convertire superior raţiunii şi argumentului."
"Iertarea ne eliberează de atât de multe lucruri, de atât de multe conflicte interioare. Ea ne ajută să înţelegem mai bine cine suntem cu adevărat. Dacă reuşim să cultivăm în inima noastră sentimentul sincer al iertării, noi putem să experimentăm în sfârşit adevărata noastră esenţă lăuntrică, şi anume iubirea.
Iertarea este marele vindecător care ne permite să ne simţim conectaţi şi uniţi unii cu ceilalţi, şi implicit cu întreaga lume.
Iertarea are puterea de a ne vindeca deopotrivă viaţa lăuntrică şi cea exterioară. Ea ne poate schimba dramatic felul în care ne percepem pe noi înşine şi în care îi privim pe cei din jur. Poate schimba radical felul în care privim viaţa. Poate pune capăt o dată pentru totdeauna conflictelor interioare pe care atât de mulţi oameni le poartă în suflet ca pe o povară în fiecare moment al zilei.(...)
Iertarea ne învaţă să fim împăcaţi şi să acceptăm fără rezerve misterul vieţii. Ea ne creează cele mai bune oportunităţi pentru a ne împlini menirea pentru care ne-am născut în această viaţă."
Trăim într-o lume dominată de negativism, în care noţiunea de iertare nu pare să-şi găsească ecoul. A ierta rămâne în continuare, pentru mare parte din umanitate, un verb imposibil de conjugat.
"Dezvoltarea sănătoasă şi neîntreruptă a simţurilor, corpului, emoţiilor şi intelectului unui copil constituie temelia identităţii de sine. O identitate de sine puternică face posibil un contact bun cu mediul înconjurător şi cu oamenii din acel mediu.
Copiii descoperă curând că viaţa nu este perfectă, că trăim într-o lume foarte haotică, o lume a contradicţiilor şi a dihotomiei. Mai mult decât atât, părinţii care cresc copii au propriile dificultăţi cu care trebuie să se confrunte. Copiii învaţă să facă faţă şi să compenseze. Mulţi se descurcă destul de bine să trăiască, să crească şi să înveţe."
În zilele noastre, mai mult ca oricând, copiii au nevoie de aliaţi, indiferent dacă aceşti aliaţi sunt reprezentaţi de părinţi, profesori sau terapeuţi. Şi asta pentru că metoda de exprimare a sentimentelor, specifică copiilor, diferă radical de cea a adulţilor.
"Persoana care şi-a pierdut capacitatea de a fi surprinsă este moartă. În momentul în care surpriza ta a murit, eşti mort. În momentul în care uimirea ta a murit, eşti mort. În momentul în care devii incapabil să simţi veneraţie, ai devenit neputincios.
Şi să te naşti cu darul râsului şi sentimentul că lumea este nebună este calitatea care face ca viaţa să merite să fie trăită - şi nu numai că merită trăită, dar merită dansată, merită sărbătorită.(...)
Fiinţa ta este un mister. Cu cât ştii mai mult, cu atât cunoşti mai puţin. Cu cât mergi mai adânc, cu atât vezi mai bine infinitatea. Este atât de adânc încât nu poţi atinge fundul - niciodată. Oamenii care cred că se cunosc pe ei înşişi sunt superficiali. Oamenii profunzi sunt permanenet conştienţi de ceva necunoscut. Şi este frumos, pentru că necunoscutul este mereu viu, necunoscutul este întotdeauna infinit. Necunoscutul este etern."
