"Să fie vânători de umbre e toată viaţa lor. Şi se uită de sus la toţi ceilalţi. Pe noi ne numesc mundani. De parcă n-ar fi şi ei tot fiinţe omeneşti. Nu sunt prieteni cu oamenii obişnuiţi, nu frecventează aceleaşi locuri, nu ştiu aceleaşi bancuri, se cred superiori nouă."
"Deseori adevăratele tragedii ale vieţii se petrec într-o manieră atât de neartistică încât ne rănesc prin violenţa lor crudă, incoerenţa lor absolută, precaritatea absurdă a sensului, totala lipsă de stil. Ne afectează la fel cum ne afectează vulgaritatea. Ne dau impresia unei forţe brutale şi ne revoltăm împotriva ei. Uneori, totuşi, viaţa ne este traversată de o tragedie care posedă elementele artistice ale frumosului. Dacă aceste elemente ale frumosului sunt reale, atunci ele apelează pur şi simplu la capacitatea noastră de a simţi efectul dramatic. Brusc ne dăm seama că nu mai suntem actorii, ci spectatorii piesei. Sau ne aflăm mai curând în ambele posturi. Ne privim şi simpla minunăţie a spectacolului ne farmecă. (...) În mod normal ar trebui să absorbi culorile vieţii, dar n-ar trebui să-ţi aminteşti detaliile. Detaliile sunt întotdeauna vulgare."
Deşi la început această nouă abordare a poveştilor cu vampiri este un pic derutantă - îţi ia ceva vreme până pricepi diferenţa între moroi, strigoi, dhampiri - reuşeşti totuşi să apreciezi stilul în care este scrisă cartea. Este cam ciudată frenezia religioasă din Academie (au capelă, slujbe, preot, tot "tacâmul") şi până inţelegi legătura profundă dintre cele două prietene, relaţia lor ţi se pare confuză. Dar, încet, încet, pe măsură ce citeşti, vei descoperi modul în care autoarea structurează această societate, iar pe aceşti moroi începi să-i vezi ca pe nişte fiinţe cu anumite abilităţi magice şi cu apetit pentru sânge oferit benevol de donatori. Oricum, toată această delimitare între cei buni şi cei răi, mai precis cei care aleg să fie răi, reuşeşte să umanizeze cumva personajele.
Această a şasea parte din " Jurnalele Vampirilor " reuşeşte să aducă un plus de savoare întregii serii, iar povestea salvării lui Stefan este extrem de bine închegată. Prima parte a acţiunii este orientată mai mult către interior, redând frământările sufleteşti atât ale Elenei cât şi ale lui Damon. Atracţia dintre ei se adânceşte, iar acest lucru sporeşte tensiunile, pentru că nici unul din cei doi nu uită că de fapt misiunea de salvarea a lui Stefan i-a adus împreună.
"Eu cred în bine şi în rău (...). Şi cred că sufletul este etern. Dar nu cred în hăul înfricoşător, în furci, sau în chinurile fără de sfârşit. Chiar nu cred că ameninţându-i îi poţi face pe oameni să fie buni."
Atunci când magia cuvintelor, subiectul cărţii şi, în cazul nostru, şi traducerea de excepţie se adună laolaltă, combinarea acestora nu poate însemna decât o carte bună. "Îngerul Mecanic" este exemplul perfect de carte ce abundă în personaje supranaturale şi legende într-o singură poveste, însă o face cu eleganţă şi fără a da impresia de încărcare, întâlnită de atâtea ori până acum de cititori.
"Cu decenii în urmă, strămoşii noştri au înţeles că nu ideologiile politice, crezurile religioase, deosebirile de rasă sau naţionalitate sunt de vină pentru războaiele din lume. Mai degrabă, au tras concluzia că de vină este personalitatea umană... înclinaţia omenirii către rău, în oricare formă ar fi. Ei s-au împărţit în facţiuni care caută eradicarea acelor însuşiri considerate de ei răspunzătoare pentru neorânduiala lumii.(...) Lucrând laolaltă, aceste cinci facţiuni au trăit în pace vreme de mulţi ani, fiecare contribuind la câte un alt sector al societăţii.
Pentru cei familiarizaţi cu stilul literar al autoarei Richelle Mead nu mai este nevoie de nici o invitaţie pentru a pătrunde în lumea extraordinară concepută de ea. Trebuie să recunoaştem că odată ce-ai citit ceva scris de ea vei fi iremediabil fermecat. Pentru cei care încă n-au gustat savoarea cărţilor scrise de Richelle Mead (seria "Academia Vampirilor", şi volumele anterioare din seria "Georgina Kincaid") lansez invitaţia la lectură şi sigur nimeni nu va fi dezamăgit.
"De parcă senzaţia de irealitate pe care o trăiam nu era suficient de vie, pe la jumătatea drumului cerul se deschise şi deveni cenuşiu ca fierul cam pe o porţiune de un kilometru şi ceva. Aveam senzaţia că mersesem printr-un fel de zid poros şi că intram din nou în normalitate."
Câte secrete poate ascunde un om, şi până când le poate tăinui, înainte de a-i măcina sufletul? Şi, în definitiv, câţi dintre noi ar putea spune că n-au nimic de ascuns? Al cui comportament, a cui morală, ale cui gânduri pot purta ştampila de "impecabil"? Acest al doilea volum al seriei "Micuţele Mincionase" este de departe mult mai reuşit, mai amplu şi mai bine structurat ca anteriorul. Eroinele noastre se confruntă în continuare cu problemele individuale, dar şi cu problema lor comună, problemă care se adânceşte şi se amplifică pe măsură ce se desfăşoară acţiunea cărţii. Ameninţarea ce planează asupra Hannei, Ariei, a lui Spencer şi Emily, te va ţine în suspans până la final, iar mesajele pe care le primesc în mod misterios fetele din partea lui A., te determină să-ţi pui întrebarea cum o singură persoană poate ţine sub observaţie alte patru, ştiind atât lucruri adânc "îngropate" despre acestea, cât şi "mişcări" mult mai recente.
Deşi gândită să se oprească după 3 volume, această serie a Vampirilor din Morganville continuă cu volumul al 4-lea şi parcă devine din ce în ce mai captivantă. În sumbrul oraş Morganville, în care un oarecare echilibru domneşte între cele două feluri de locuitori, vii şi cei... mai puţin vii, apare o nouă ameninţare, sub forma lui Bishop şi a acoliţilor săi. În urma venirii acestuia se vor dezlănţui o serie de evenimente, care vor culmina cu confruntări sângeroase. Eroina Claire îşi continuă frământările de zi cu zi, frământări cu care ne-am familiarizat deja în cele 3 volume anterioare: şcoala, familia, Shane.