Deşi gândită să se oprească după 3 volume, această serie a Vampirilor din Morganville continuă cu volumul al 4-lea şi parcă devine din ce în ce mai captivantă. În sumbrul oraş Morganville, în care un oarecare echilibru domneşte între cele două feluri de locuitori, vii şi cei... mai puţin vii, apare o nouă ameninţare, sub forma lui Bishop şi a acoliţilor săi. În urma venirii acestuia se vor dezlănţui o serie de evenimente, care vor culmina cu confruntări sângeroase. Eroina Claire îşi continuă frământările de zi cu zi, frământări cu care ne-am familiarizat deja în cele 3 volume anterioare: şcoala, familia, Shane.
"Moartea nu vine chiar pentru toţi dintre noi, şi nici trecerea timpului nu ne şterge treptat amintirea, şi nu ne preface trupul în ţărână. (...)Eu am învins moartea. Eu nu mai sunt un efemer vizitator al lumii. Sunt stăpânul ei şi am o întreagă eternitate la dispoziţie ca s-o fac să se aplece în faţa voinţei mele."
Trebuie să recunoaştem că această carte reprezintă continuarea firească a "Tristeţilor de sucub", într-o asemenea măsură încât nu prea merge "de la sine". Adică trebuie să ai "baza" pusă de primul volum, pentru a putea intra în atmosferă. În rest nu putem decât să cititm fascinaţi despre frământările pământeşti ale "nepământenei" Georgina Kincaid. Picanteriile continuă şi în acest volum, dar am constatat cu plăcere că un autor bun va reuşi să strecoare şi ceva fraze memorabile, într-o lectură de weekend. Astfel, rămâi şi cu ceva mai mult decât distracţie. Şi ca o invitaţie la lectură citez: "...tot ceea ce dă dependenţă are un preţ - în principal te înrobeşte şi te face să te simţi oribil când n-o ai. Însă celălalt adevăr e că fiinţele umane nu sunt menite să fie perfecte. Asta e umanitatea: o serie de succese şi insuccese, permanenta punere la încercare a propriei naturi şi a propriilor aptitudini.
"E vorba de mai mult decât o simplă credinţă că binele există şi că ar trebui să lupte împotriva răului din lume. Este vorba despre personificarea Luminii şi a Întunericului la nivelul lor cel mai elementar, sub forma unor forţe atât de absorbite de ele însele, încât una nu poate exista fără cealaltă, deşi în mod constant încearcă să se distrugă reciproc."
"Eu cred în bine şi în rău (...). Şi cred că sufletul este etern. Dar nu cred în hăul înfricoşător, în furci, sau în chinurile fără de sfârşit. Chiar nu cred că ameninţându-i îi poţi face pe oameni să fie buni."
Atunci când magia cuvintelor, subiectul cărţii şi, în cazul nostru, şi traducerea de excepţie se adună laolaltă, combinarea acestora nu poate însemna decât o carte bună. "Îngerul Mecanic" este exemplul perfect de carte ce abundă în personaje supranaturale şi legende într-o singură poveste, însă o face cu eleganţă şi fără a da impresia de încărcare, întâlnită de atâtea ori până acum de cititori.
Deşi la început această nouă abordare a poveştilor cu vampiri este un pic derutantă - îţi ia ceva vreme până pricepi diferenţa între moroi, strigoi, dhampiri - reuşeşti totuşi să apreciezi stilul în care este scrisă cartea. Este cam ciudată frenezia religioasă din Academie (au capelă, slujbe, preot, tot "tacâmul") şi până inţelegi legătura profundă dintre cele două prietene, relaţia lor ţi se pare confuză. Dar, încet, încet, pe măsură ce citeşti, vei descoperi modul în care autoarea structurează această societate, iar pe aceşti moroi începi să-i vezi ca pe nişte fiinţe cu anumite abilităţi magice şi cu apetit pentru sânge oferit benevol de donatori. Oricum, toată această delimitare între cei buni şi cei răi, mai precis cei care aleg să fie răi, reuşeşte să umanizeze cumva personajele.
"Vorbeşte cu Dumnezeu.(...) Indiferent cum te simţi, indiferent cu ce te confrunţi, indiferent dacă se întâmplă ceva care te răneşte, te dezamăgeşte sau te nedumereşte. (...) Vorbeşte cu el. Înţelege că, indiferent dacă lucrurile merg bine pe lumea asta sau merg rău, indiferent dacă se petrec cu uşurinţă sau cu dificultate, asta nu înseamnă că el nu este aici.(...) Poţi să începi acum, cu sau fără cuvinte, apoi să continui mereu, să nu laşi niciodată nimic să se amestece în discuţia dintre tine şi Dumnezeu."
Dacă facem abstracţie de existenţa vampirilor (sau mai precis a vampirului) în carte şi a invocatului demon, acest volum reprezintă o excelentă intrigă poliţistă. Nici măcar crimele săvârşite nu par mai violente decât ceea ce ar putea face orice criminal în serie dement. Spre deosebire de alţi poliţişti sau foşti poliţişti, Vicki Nelson - detectiv particular -este surprinzător de "destupată la cap" în ceea ce priveşte întorsătura paranormală luată de cazul pe care încearcă să-l rezolve în paralel cu poliţia. Şi când te gândeşti că toată "tevatura" porneşte de la un puşti tocilar, supărat pe viaţă. Un scenariu absolut actual, dacă ţinem seama de presiunea exercitată asupra celor diferiţi, de şicanele şi de glumele la care sunt supuşi. Dacă ne-am gândi înainte, poate că am putea împiedica următorul caz în care un puşti nemulţumit cu o armă seceră o grămadă de colegi într-o instituţie de învăţământ.
"Arta ţine de vedere, nu? Ei bine, ghiciţi? Nu este aşa, nu în totalitate. Arta ţine şi de simţul tactil, şi de cel olfactiv... şi, în mod categoric, de senzaţii. Însă, în cea mai mare măsură, este vorba despre eliberare. Este vorba să luaţi tot ceea ce credeaţi că este adevărat şi să aruncaţi pe fereastră. Este vorba să îmbrăţişaţi imprevizibilul vieţii, să renunţaţi la limitări şi s-o porniţi de la început."
"Să fie vânători de umbre e toată viaţa lor. Şi se uită de sus la toţi ceilalţi. Pe noi ne numesc mundani. De parcă n-ar fi şi ei tot fiinţe omeneşti. Nu sunt prieteni cu oamenii obişnuiţi, nu frecventează aceleaşi locuri, nu ştiu aceleaşi bancuri, se cred superiori nouă."